„Semnul de aramă” de Katia Fox (recenzie)

Titlul original: „Das Kupferne Zeichen”

An publicaţie: 2012

Editura: Rao

Număr pagini: 768

Traducere de Cornel Stoenescu

Anglia 1161…Ellenweore are doisprezece ani, este fata unui fierar şi nu-şi doreşte altceva decât să devină şi ea fierar ca tatăl ei. Dar aşa ceva este de
neconceput pentru o fată. După ce fuge de acasă, ca urmare a unei
descoperiri îngrozitoare, Ellen se deghizează în băiat şi îşi foloseşte
şansa: ea îl va însoţi pe un fierar celebru în Normandia unde va învaţa
ca ucenicul de fierar Alan, atât meseria mult-dorită, cât şi viaţa de la
curte. Dar minciuna pe care şi-a construit viaţa o va ajunge din urmă
când se îndrăgosteşte de un tânar cavaler, căruia n-are voie să-i
dezvaluie identitatea. Prea târziu îşi dă seama în cine se poate încrede
– şi că la curte are un singur duşman, dar care e în stare de orice…

„Semnul de aramă” este cartea care te poartă în vremurile cavalerilor, te încântă cu turnirurile la care aceştia participă, dar te şi întristează când te gândeşti la poziţia ocupată de femei în societate: sarcina lor era să se îngrijească de gospodărie, să asigure mâncarea pe masă şi să aducă pe lume copii. Însă, o singură femeie a avut curajul ca în secolul XI să fie altcineva şi să-şi urmeze visul: să devină fierăriţă şi să făurească o spadă pentru rege.

Ellenwwore era doar o copilă de 12 ani când, în urma descoperirii unui secret îngrozitor, este nevoită să fugă de acasă pentru a-şi salva viaţa. Îşi lasă mult iubitul tată în urmă şi pleacă să locuiască printre străini, devenind Alan. Pentru că a avut ghionionul să se nască fată, ştie că nimeni nu o va lua ucenic în fierărie, meserie ce a ajuns să o îndrăgească datorită tatălui său, aşa că alege să-şi schimbe identitatea şi să se dea drept băiat. Astfel, reuşeşte să înveţe meseria mult visată, dar află şi cum este viaţa la curte. Iar cum minciunea are picioare scurte şi tot ce este prea frumos puţin durează, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată pentru Ellen…iar de aici, aventura devine tot mai captivantă.

Ellen evoluează foarte mult ca şi personaj în cei 22 de ani în care se desfăşoară acţiunea, are parte de lucruri bune, dar şi de lucruri neplăcute, întâlneşte oameni mărinimoşi, dar şi cruzi, îngânfaţi şi care nu-i vor da pace multă vreme, o vor bântui. Învaţă să trăiască printre străini, să recunoască adevăraţii prieteni, dar şi duşmanii, cum să-i răsplătească pe cei care au ajutat-o şi i-au fost alături la nevoie, cum să facă parte dintr-o familie, dar şi când este vremea să pornească din nou la drum. I-a fost dat să simtă şi fiori iubirii, dar să cunoască şi trădarea, aprecierea şi batjocura, roata mereu se întoarce aşa că, ştie să lase loc de bună ziua. Dintr-o copilă inocentă, ce nu a fost ferită de cruzime nici în propria familie, Ellen a devenit o femeie puternică, determinată, sârguincioasă şi descurcăreaţă. A ales să se ridice pe propriile picioare şi nu s-a temut de munca fizică, mereu şi-a spus cuvântul şi nu a plecat capul în faţa nimănui, exceptând persoanele cu rang mai înalt şi care făceau parte din curte. A avut o viaţă încărcată de evenimente în cei 12 ani cât a lipsit de acasă, însă nu este ocolită de întâmplări nici după întoarcerea la cei mult tânjiţi.

Pentru mine, Ellen este unul dintre personajele feminine ce-mi vor rămâne în suflet şi cu drag îmi voi aminti de ea. Este femeia ce ne demonstrează că nu trebuie să ne mulăm după tiparul societăţii şi ne îndeamnă să îi urmăm exemplul, să ne îndeplinim visul chiar dacă toţi ne spun că nu este posibil, să le dovedim contrariul. Într-o lume în care femeia este pe ultima treaptă, ai curajul să urci pe prima şi să ţii capul sus. O femeie curajoasă, ce a fost nevoită să facă şi sacrificii pentru a ajunge cineva. Pe cât de mult am iubit-o şi am apreciat-o, i-am urmărit evoluţia cu sufletul la gură, toată hoinăreala ei a fost o reală încântare, pe atât de mult am avut un personaj ce nu am avut ochi să-l văd. Cum în fiecare poveste trebuie să fie şi un personaj negativ, acesta a fost de departe cel mai crud şi dezgustător posibil, deşi nici nu ştiu cum să-l descriu exact. Cert este că nu l-am putut suferi deloc şi aşa i-aş fi aplicat nişte „tratamente”, doar dispreţ am putut avea pentru el… Pe lângă Ellen am mai avut şi alte personaje pe care le-am îndrăgit foarte mult, cartea nu a dus lipsă de ele şi a scos în evidenţă foarte bine calităţile fiecăruia.

Deşi este un roman destul de voluminos, încărcat de detalii şi personaje, „Semnul de aramă” este înzestrat cu o acţiune ce te ţine captivat de la prima până la ultima pagină, te prinde în povestea sa şi te fascinează cu răpitorii cavaleri în armuri strălucitoare, te transpune într-o lume de mult apusă şi te determină să trăieşti alături de Ellen ca şi cum ar fi un personaj din viaţa reală. Este un roman complex, posedă toate calităţile unei poveşti fermecătoare şi conţine elemente ce te vor determina să nu-l laşi din mână nici măcar o clipă.

„Fiecare băiat pe care îl expediez este precum o luptă pierdută. Nu mai vreau înfrângeri.”

„Dragostea refuzată naşte ura cea mai periculoasă.”

„Bărbaţii nu sunt capabili de dragoste adevărată. Totdeauna duc dorul a ceea ce nu pot avea. El mă voia pe mine pentru că îl respingeam, dar, după ce ne-am fi căsătorit, ar fi vrut celelalte femei, nu m-ar mai fi dorit pe mine. O căsătorie încheiată din dragoste nu durează, asta face parte din natura lucrurilor. Aduce doar nefericire.”

„El trezea în ea alte simţămintele. El era răpitor şi periculos ca marea învolburată şi fascinantă până când curenţii te trăgeau în adâncuri fără nici un avertisment.”