• Titlul original: “Girl in the Blue Coat”
• An publicaţie: 2018
• Editura: Youngart
• Număr pagini: 296
• Traducere: Virgil Stanciu

“Amsterdam, 1943. Hanneke procură și livrează mărfuri de pe piața neagră, le ascunde părinților îngrijorați adevărata natură a ocupației sale și-n fiecare clipă e cu gândul la iubitul ei ucis pe front când nemții au invadat țara.

După o livrare obișnuită, o clientă îi cere ajutorul. Așteptându-se ca doamna Janssen s-o roage să obțină carne sau cafea veritabilă, Hanneke este șocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruța unde bătrâna doamnă o ascundea. Inițial, Hanneke nu vrea să se implice într-o misiune atât de periculoasă, dar este atrasă curând într-un păienjeniș de mistere și de descoperiri uimitoare care o conduc în interiorul Rezistenței, îi deschid ochii în fața mașinăriei de război naziste și o obligă să acționeze.”

„Fata cu paltonul albastru” se afla pe wishlistul meu de foarte mult timp, fiindu-mi recomandată de multe persoane din comunitatea mea de bookstagram. Mare mi-a fost bucuria când am primit-o de la prietenii de la Youngart si Editura Art, cărora le mulţumesc din suflet. Cartea o găsiţi pe site-ul lor aici. Deşi se încadrează în categoria young adult, eu o recomand cu drag şi celor care au depăşit perioada adolescenţei şi sunt pasionaţi de ficţiune istorică. Autoarea ne prezintă o poveste captivantă şi emoţionantă pornind de la fapte istorice reale, în jurul cărora a ţesut ficţiune, reuşind astfel să imprime veridicitate şi autenticitate romanului ei. Trebuie să vă menţionez că această carte crează dependenţă…eu am citit-o într-o singură zi, nereuşind să o mai las din mână. Are şi avantajul de a se citi extrem de uşor, deoarece limbajul folosit este unul simplu şi fluid, ceea ce face ca paginile să curgă de la sine.

În Amsterdamul ocupat de nazişti, facem cunoştinţă cu Hanneke, o tânără olandeză care îşi riscă zi de zi viaţa pentru a asigura traiul ei şi al familiei, lucrând pe piaţa neagră şi vânzând lucruri greu de găsit celor care au suficienţi bani pentru a cumpăra. Şi totuşi, cel mai mare risc pe care şi-l asumă vine în ziua în care o clientă o angajează să găsescă o fată care a dispărut ca prin minune din pivniţă. O fată evreică, o fată cu palton albastru, o fată pe nume Mirjam…cam aici se rezumă informaţiile pe care Hanneke le are despre cea pe care trebuie să o găsească. Această misiune o face pe Hanneke să ajungă în miezul Rezistenţei, unde cunoaşte alţi tineri curajoşi, care îşi asumă, zi de zi, riscuri imense pentru a se întâlni şi a planifica operaţiuni de salvare a evreilor, în special a copiilor, care sunt daţi în secret spre adopţie. Dacă va reuşi Hanneke să o găsească pe misterioasa fată cu palton albastru, vă învit să citiţi şi să descoperiţi.

Mare mi-a fost uimirea când am aflat că acea organizaţie de studenţi chiar a existat. Am aflat din nota autoarei că a purtat numele de ASG (grupul de studenţi din Amsterdam), iar prin intermediul acestuia, o mulţime de copii evrei aflaţi în creşa de peste drum de Schouwburg (unul dintre locurile unde ajungeau evrei înainte de a fi deportaţi) au fost daţi spre adopţie unor familii „normale”. Alt lucru curajos pe care acest grup de studenţi îl făcea, consta în folosirea cartelelor pentru alimente ale celor decedaţi, ajutându-i astfel pe cei care nu-şi puteau procura hrana. De asemenea, mi-a fost adusă la cunoştinţă şi existenţa „Camerei subterane din 1944”, formată din fotografi profesionişti care şi-au riscat vieţile pentru a face pe ascuns fotografii care să surpindă ororile care au avut loc sub ocupaţie nazistă. Documentarea pe care Monica Hesse a făcut-o se resimte în toate paginile acestei cărţi şi nu pot decât să o respect şi să o felicit pentru munca depusă.

„Fata cu palton albastru” este o poveste foarte bine scrisă şi documentată, cu personaje puternice şi curajoase, care îşi riscă viaţa zi de zi. O poveste despre lupta pentru supravieţuire, despre păstrarea umanităţii pe vreme de război, despre curaj, iubire pierdută, prietenie, dar şi despre trădare.

„Războiul ăsta este ca un concurs între ei şi noi: câţi oameni putem salva înainte să-i înhaţe naziştii.”

„Suferinţa ei este calmă şi demnă, ceea ce înrăutăţeşte întrucâtva situaţia. Cred c-ar fi fost mai uşor dacă şi-ar fi dat drumul complet, ca mine aseară, când Ollie a trebuit să mă târască acasă, fiindcă nici nu eram în stare să gândesc. Dar doamna Janssen jeleşte ca un om cu experienţă în astfel de lucruri, ca cineva obişnuit să piardă oameni.”

„Însă uneori ignor adevărul adevărat, pentru că e mai uşor să pretind că iau deciziile din motive raţionale. E mai uşor să mă prefac că am de ales.”

„Aşa am aflat că a fi curajos este uneori lucrul cel mai periculos, ca o înşiruire de folosit cu zgârcenie.”

„Câte scenarii n-am născocit ca să mă conving că Bas n-a murit singur! Dar când soseşte clipa, fiecare moare singur.”

„Iată cum stau lucrurile cu suferinţa mea psihică: e ca o cameră în dezordine dintr-o casă aflată în pană de curent. Durerea legată de Bas este întunericul. E lucrul din casă pe care-l percepi imediat ca fiind malefic. Pe care-l observi instantaneu. El acoperă totul. Dar, dacă-ai putea aprinde lumina, ai constata că multe alte lucruri sunt în neregulă în încăpere. Farfuriile sunt murdare. În chiuvetă e mucegai. Covoraşul stă strâmb.”

• Titlu original: ”The Givers of Stars”
• An apariție: 2019
• Editura: Litera
• Colecție: Blue Moon
• Număr pagini: 400

”Anglia, la sfârșitul anilor ’30. Alice Wright – neliniștită, sufocată de conveniențe – ia hotărârea impulsivă de a se căsători cu bogatul american Bennett van Cleve și de a-și lăsa casa și familia în urmă. Dar Baileyville, Kentucky, este un oraș insipid în care lumea îi dezaprobă purtarea, soțul ei preferă munca în locul soției sale și este dominat de tatăl lui, așa că viața aici nu-i oferă aventura – sau scăparea – de care spera să aibă parte. Asta, până când o întâlnește pe Margery O’Hare – fiica unui infractor celebru și a unei femei nonconformiste, pe care orașul dorește să o uite. Margery are misiunea de a împărtăși miracolul lecturii către cei săraci și pierduți și are nevoie de ajutorul lui Alice. Străbătând singure potecile pe sub cerul liber, prin păduri, în sălbăticia muntelui, Alice, Margery si colegele lor descoperă libertatea, prietenia și un mod de viață care li se potrivește. Dar când Baileyville se va întoarce împotriva lor, va fi suficientă încrederea lor una în cealaltă – și puterea cuvântului scris – pentru a le salva?”

După ce am citit trilogia ”Me before you” și ”Ultima scrisoare de dragoste”, Jojo Moyes a devenit una dintre autoarele mele preferate în materie de romance, având un stil de scriere ce te unge pe suflet. I-am cumpărat ulterior, aproape toate cărțile care au apărut la noi, lipsindu-mi doar două sau trei, dar voi remedia eu și problema aceasta. ”Darul stelelor”, cea mai nouă apariție a autoarei, mi-a fost oferită de editura Litera, căreia îi mulțumesc din suflet.

De data asta, Jojo Moyes vine cu un subiect aparte, punând accent pe femeile puternice, pe prietenia care se leagă între ele și pe puterea cuvântului scris. Acțiunea are la bază un proiect care a existat în anii 1935 și 1943 în estul Kentuky-ului, când 100.000 de locuitori din zonele rurale au avut acces la cărți prin intermediul bibliotecilor mobile. Proiectul a fost unul de-a dreptul minunat, dar, din păcate, s-a încheiat mult prea repede și nici nu a mai existat ceva asemănător de atunci.

Cum am spus și mai sus, autoarea are un stil de scriere ce te unge pe suflet, suav și melodios, cu o doză de dramatism și una de optimism, făcându-te când să râzi, când să plângi. Pe lângă subiectul principal al cărții – biblioteca mobilă – Moyes scoate în evidență și alte subicet prin care conturază întreaga poveste și o face mai veridică, cum ar fi iubirea, relația dintre un bărbat și o femeie, familia, influența alcoolului și a abuzului fizic asupra dezvoltării copiilor, diferențele rasiale și sociale, exploatarea muncitorilor până la epuizare și în condiții periculoase de muncă, dezastre ale naturii produse din cauza omului.

Personajele sunt foarte bine conturate și credibile, femei puternice care nu au habar de câtă putere se ascunde în sufletul lor, legate de dragostea pentru cărți, de nevoia de a ajuta și de nevoia de tovărășie. Alicia a fost, fără doar și poate, preferata mea…străină pe acele meleaguri, venind tocmai din Londra pentru a se căsători cu Bennet. O fire dificilă și vulcanică, visează la o viață frumoasă alături de soțul ei, dar ajunge să se simtă captivă într-o colivie, singură și nefericită. Când o întâlnește pe Margery, este fascinată de inițiativa acesteia de a pune pe picioare biblioteca mobilă și se oferă voluntar, chiar dacă nu cunoaște traseele din munți, iar oamenii o consideră o străină. Margery este genul de persoană aparent dură, dar cu un suflet cum rar am mai văzut. Poartă în spate reputația proastă a tatălui ei, dar aceasta nu dă doi bani pe ceea ce spune lumea. Celor două li se mai alătură și alte femei: Beth, o prezență foarte amuzantă, care destinde atmosfera, Izzy, o tânără cu probleme de sănătate, care nu vrea să fie acolo, însă este împinsă de la spate de mama ei și va ajunge, într-un final, să nu mai dorească să se despartă de prezența acestor femei, Sophia, o femeie de culoare cu o inimă de aur, foarte muncitoare și mereu cu o vorbă bună în buzunar. Cele cinci femei duc în fiecare zi o luptă crâncenă, atât cu oboseala care le cuprinde, cât și cu oamenii influenți care nu văd cu ochi buni activitatea lor și ar face orice pentru a vedea biblioteca închisă. Vor reuși ele să învingă în această luptă? Va reuși biblioteca mobilă să continue să aline sufletele oamenilor? Vă invit să citiți și să aflați.

”Viața-i complicată. Ăsta e motivul pentru care găsești un strop de bucurie atunci când poți este foarte important.”

”Alice se gândi la cuvintele lui Magery, cuvinte care îi răsunau în urechi de câteva zile: ‘Întotdeauna există o ieșire dintr-o situație. Indiferent cât de oribilă ar fi. Indiferent dacă ai senzația că ți-a fugit pământul de sub picioare. Întotdeauna există o soluție.’ ”

• Titlul original: ”The Girl in the Letter”
• An publicație: 2019
• Editura: Litera
• Colecția: Buzz Books
• Număr pagini: 400
• Traducător: Mona Apa – Slujenco

”Anul 1956. Atunci când Ivy Jenkins rămâne însărcinată, este trimisă în dizgrație la St Margaret, o casă întunecată, înfiorătoare pentru mamele necăsătorite. Copilul ei este adoptat împotriva voinței sale, iar Ivy nu va pleca niciodată din casa groazei.

Anul 2017. Samantha Harper este o jurnalistă a cărei carieră se află în impas. Când îi cade în mână o scrisoare din trecut, conținutul o șochează și o tulbură. Scrisoarea este de la o mamă tânără, care imploră să fie salvată de la St Margaret, înainte de a fi prea târziu.

Sam investighează tragica poveste, ca jurnalistă, dar și prin prisma misterioaselor legături personale pe care le intuiește, și descoperă o mulțime de morți inexplicabile care înconjoară femeia și copilul ei. Sub presiunea iminentei demolări a așezământului St Margaret, Sam are doar două zile pentru a pune în ordine și a completa un puzzle vechi de șaizeci de ani înainte ca adevărul, care se află tulburător de aproape de casă, să se piardă pentru totdeauna…

Îmbinând ritmul alert și suspansul investigației cu atmosfera apăsătoare de thriller și cu drama pierderilor ireparabile, Fetița din scrisoare pune la grea încercare tăria emoțională a cititorului.”

 ”Fetița din scrisoare” este un roman de debut, însă documentarea autoarei a fost atât de intensă, încât reușește să captiveze cititorul încă de la primele pagini. De foarte multe ori am fost atât de prinsă în poveste, încât nu reușeam să mai deosebesc ficțiunea de realitate, iar nota autoarei a venit ca un duș rece…Din păcate, ideea de la care a pornit această poveste are un sâmbure de adevăr, unul foarte mare și amar. Căminele pentru mame și copii, numite în mod ironic ”cămine”, pentru că erau adevărate închisori, chiar au existat în Irlanda și Marea Britanie. Condițiile de trai din acele locuri erau inumane, femeile munceau până la epuizare, chiar dacă erau însărcinate sau dacă abia născuseră. Pedepsele erau crunte, dar cea mai mare pedeapsă era faptul că femeile erau obligate să renunțe definitiv la copiii lor.

Emily Gunnis ne relatează povestea prin împletirea a două planuri temporale: trecutul, începând cu anul 1956, când tânăra Ivy Jenkins rămâne însărcinată și este trimisă să nască departe de ochii lumii la căminul pentru mame necăsătorite St. Margaret, și prezentul, reprezentat de anul 2017, când jurnalista Samantha Harper descoperă o scrisoare de la tânăra Ivy, care implora să fie salvată din acel loc întunecat. Ador genul acesta de narațiune când trecutul se întrepătrunde cu prezentul, când totul este pus în fața ta, ca un imens puzzle ce așteaptă să fie asamblat.

Personajele, deși într-un număr destul de mare, ne sunt prezentate pe rând, aducându-ne la cunoștință povestea vieții lor și legătura pe care au avut-o cu St. Margaret. Tare drag mi-a fost de Ivy și atât de mult am compătimit-o, încât m-a durut sufletul pe tot parcursul lecturii. Cum a crezut ea în dragoste și cum a fost trădată, atât de cel pe care-l iubea, cât și de propria familie. Un alt personaj care mi-a ajuns la suflet este Sam, desigur. Asemănarea dintre ea și Ivy este năucitoare, cu toate că sunt în același timp atât de diferite. Și totuși, există o legătură inexplicabilă care o face pe Sam să dezgroape trecutul și să afle ce s-a întâmplat cu acea fată din scrisoare. A existat și un personaj care, după părerea mea a fost cam nerealist, și anume Kitty, o bătrână faimoasă, cu un aer misterios, pe care am încercat să o înțeleg și să o descopăr, dar unele lucruri pe care aceasta le face, mi s-au părut cam greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat la vârsta ei. Dar, trecând peste acest aspect, povestea este una care nu trebuie trecută cu vederea.

Suspansul și răsturnările de situație sunt prezente la fiecare pas, autoarea reuțind să mă surprindă foarte plăcut. Când credeam că totul se leagă și că am aflat tot ce era necesar, chiar atunci apărea altceva, care dădea totul peste cap. Și asta a fost minunat… Au fost și pasaje care m-au rănit profund, îmi dezvăluiau niște detalii crunte ce-mi dădeau foarte mult de gândit: cum puteau niște oameni care se proclamau a fi credincioși și care urmează calea Domnului, să comită asemenea atrocități? De la chinuirea femeilor însărcinate, chiar și în stadiul avansat al sarcinii, dar și al copiilor, să-i supui unor tratamente de nedescris, toate acestea doar pentru a le fi iertate păcatele…Dar vorba aia: ”Dumnezeu e sus și le vede….”. Ce am apreciat foarte mult a fost lista bibliografică de la sfârșitul cărții, element ce nu l-am întlânit la mulți autori. Astfel realizezi cât de multă cercetare a fost efectuată pentru a crea o poveste veritabilă!

”Fetița din scrisoare” este un roman emoționant, greu de lăsat din mână, ce-ți prezintă o realitate șocantă. Îți va sfășia inima și-ți va rămâne în minte foarte mult timp după ce-l vei citi…te va bântui…

”După ce a murit, dădeam volumul la maximum doar ca să mă prefac că el e încă alături de mine. Crezi că o să-ți lipsească doar lucrurile bune la o persoană, dar îți lipsește totul.”

”Visele sunt conflicte nerezolvate pe care creierul încarcă să le proceseze în timpul somnului…”

”Dacă îți închipui că ești prea mărunt ca să contezi, încearcă să dormi cu un țânțar în cameră.”

”De asta se despărțeau oamenii. De asta se îndepărtau unul de altul. Îți distrugea sufletul să rămâi alături de cineva care te văzuse în cele mai proate momente și îți făcuse reproșuri din pricina asta.”

Titlul original: „Wonder Woman: Warbringer”

An publicaţie: 2019

Editura: Youngart

Număr pagini: 448

Traducător: Ioana Filat

“Salvând o tânără de la înec, Diana crede c-a făcut o faptă bună. Descoperă însă rapid că s-ar putea să fi condamnat lumea la moarte. Deși ea nu știe asta, mulți își doresc ca Alia Keralis să dispară, căci ea e Fiica Războiului, una dintre descendentele Elenei din Troia. Împreună, Diana și Alia trebuie să facă față mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, cât și din cea a zeilor. Vor reuși să salveze lumea de la dezastru?

Călătoria o poartă pe Diana din insula ei fermecată, până în New York și înapoi în Grecia. Înainte de a se căli în război, Wonder Woman are atâtea de aflat despre lumea muritorilor!”

Parcă ieri m-a dus iubitul la filmul „Wonder Woman” (m-a ameţit de cap cu toţi supereroii şi era mega încântat de film, aşa că am mers…), iar citind cartea am retrăit o parte din emoţiile avute la vizionarea filmului. Clar nu se compara cartea cu filmul, în acest caz au fost total diferite, deşi mă aşteptam ca acţiunea sa fie la fel…aşteptam acel Făt – Frumos… La momentul când am vizionat filmul, nu ştiam de existenţa cărţii, însă când am aflat…inima mea şi-a dublat mărimea, abia aşteptam să se traducă şi la noi (doar ce ieşise de sub tipar în străinătate…). A mai durat ceva timp până am reuşit să am cartea, însă a meritat aşteptarea…a fost o lectură de milioane, de multă vreme nu am mai citit o carte cu atâta pasiune. Mi-am înnebunit urmăritorii de pe bookstagram cu story-urile…sorry, not sorry…

Şi acum despre carte…cu ce să încep? Că m-am îndrăgostit instant de Diana? De amazoane? De alura lor exotică? Puterea lor?…m-am îndrăgostit de absolut tot, de la copertă, la acţiune, la personaje… Prinţesa Diana este o amazoană ce locuieşte pe insula Themyscira, alături de mama sa şi ale sale surori, care vrea să-şi dovedească adevărata valoare într-o misiune eroică, nu în simple competiţii organizate pe insula, vrea să fie apreciată şi respectată pentru cine este, nu doar pentru statutul său, succesoarea la tron. Diana este o femeie hotărâtă, care, o dată ce îşi pune ceva în gând, cu greu renunţă la idee, mai ales când vine vorba de salvarea unei persoane. Aşa, ajunge să o salveze de la înec pe Alia, atunci când vasul pe care era aceasta, se scufundă, Alia fiind singura supravieţuitoare din naufragiu. Aparent, Alia pare a fi un om obişnuit, însă…aparenţele înşeală… Împreună, cele două pornesc în misiunea vieţii lor, fiind nevoite să facă faţă mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, dar şi din lumea zeilor…

Lăsându-mă prinsă de lectură, am pornit într-o aventură cum nu am mai avut de mult timp. Am luptat cot la cot cu o amazoană, am fost vrăjită de calităţile unei amazoane, pe lângă frumuseţea debordantă, puterea şi-a spus cuvântul…(când cresc mare, vreau şi eu să fiu ca Diana…). Alia şi Diana sunt atât de diferite, dar totuşi atât de asemănătoare, una muritoare, cealaltă nemuritoare, unite de un singur scot: salvarea lumii. Dacă vor reuşi sau nu, rămâne să aflaţi voi ;). Le-am simţit neaprecierea, durerea de a fi nevoite să accepte mereu ordine de la ceilalţi, dar şi curajul de a înfrunta obstacolele întâlnite. Le-am simţit emoţia, durerea fizică, dorul şi m-am bucurat enorm când am realizat că Alia are persoanele potrivite pe care se poate baza mereu. Am trăit toată această aventură cu sufletul la gură, părul zburlit la ceafă şi mereu în alertă, nu ştiam la ce să mă mai aştept.

„Wonder Woman: Fiica Războiului” este despre femei puternice, cărora nu le este recunoscută adevărată valoare şi caută să fie apreciate, este despre familie şi legături de sânge, despre prieteni neînfricaţi şi mereu puşi pe glume (câteodată, viaţa trebuie să o mai iei şi în glumă)…este despre iubire şi grija faţă de cel de lângă tine, dar şi despre trădare, râvnirea la putere. Le mulţumesc din suflet celor de la Editura YoungArt pentru acest exemplar, iar voi găsiţi cartea aici :).

„Într-o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.”

„Viaţa e doar cât ar da un fluture din aripă – nici n-apucă s-o aibă în faţa ochilor şi s-o înțeleagă, că s-a şi terminat.”

„Bărbaţii îşi închipuie că puterea unei femei stă în trăsăturile ei frumoase, în mădularele ei mlădioase.”

„Nu putem să trăim toată viaţa ascunse, întrebându-ne ce isprăvi am putea să înfăptuim dacă ni s-ar da doar o şansă. Şansa trebuie să ne-o creăm singure.”

„Nu-i drept să-i ceri cuiva să nu-și trăiască pe deplin viaţa. Nu poţi să trăieşti mereu cu teama în suflet. Fie îţi iei viaţa în mâini, fie trăieşti la întâmplare.”

„Doliul pe care îl simţeau amândoi era ca un scut nedorit, un zid care-i despărţea de restul lumii. Uneori părea un obstacol de nepătruns, de parcă nimeni nu avea cum să ştie vreodată prin ce trecuseră amândoi, cum era să ţi se destrame lumea în chiar miezul ei.”

• Autor: Nina George
• Editura: LITERA
• Colectie: Blue Moon
• Nr. pagini: 320
• Titlu Original: Das Lavendelzimmer
• Traducator: Miruna Bolocan

“Monsieur Perdu se consideră un farmacist literar. Din librăria sa aflată pe un vas care plutește pe Sena, el prescrie romane ca medicamente contra greutăților vieții. Folosindu-și intuiția pentru a recomanda exact cartea de care cititorul are nevoie, Perdu repară inimile și sufletele sfărâmate. Dar singura persoană pe care nu o poate vindeca prin literatură este el însuși, căci librarul suferă încă după marea lui iubire care a dispărut lăsându-i doar o scrisoare, pe care el nu a deschis-o niciodată. După ce este în sfârșit tentat să citească scrisoarea, Perdu ridică ancora și pleacă într-o misiune în Provence, sperând să se împace cu pierderea suferită și să descopere sfârșitul poveștii. Însoțit de un autor de bestselleruri, care suferă de blocaj literar, și de un bucătar italian nefericit în dragoste, Perdu călătorește pe râurile Franței, împărțindu-și înțelepciunea și cărțile cu cei întâlniți în cale și arătând că literatura poate obloji sufletele oamenilor, prin călătorii vindecătoare.”

Chiar înainte să încep s-o citesc, m-am gândit că ‘Mica librărie de pe Sena’ pare genul de carte capabilă să ungă pe suflet orice cititor. Și nu mică mi-a fost uimirea când am simțit pe pielea mea că am avut dreptate. Cartea emană o căldură aparte, cum rar am mai întâlnit la alte cărți. Te doare s-o citești, dar în același timp te și vindecă. Personajele sunt atât de vii și simți o familiaritate incredibilă față de ele, încât ai impresia că te afli și tu pe vasul Lulu (Farmacia Literară), în călătoria plină de peripeții pe care Monsieur Perdu și cei doi prieteni ai săi o fac către Provence. O călătorie spre înțelegerea și acceptarea trecutului! O călătorie spre vindecarea sufletului și iertarea de sine! O călătorie spre regăsire și renaștere!

L-am îndrăgit pe Monsieur Perdu încă de când mi s-a făcut cunoștință cu el. Lucrează ca farmacist (de suflete) pe vasul său ancorat pe Sena, unde a amenajat farmacia literară. Acesta ascultă nevoile oamenilor și reușește să le ofere, prin intuiția lui, exact cărțile de care au nevoie. Cărțile pe care Perdu le oferea erau capabile să vindece durere pe care un medic specialist nici măcar nu le putea diagnostica. Și totuși…exista o persoană pe care Monsieur Perdu nu o putea vindeca prin literatură, iar această persoană nu era nimeni alta decât el însuși. Durerea lui îi era adânc ascunsă în suflet de peste 20 de ani, de când femeia pe care o iubea nespus de mult l-a părăsit fără să-i spună niciun cuvânt, dar, în schimb, i-a lăsat o scrisoare. El nu a vrut niciodată să o deschidă, temându-se de ce ar fi putut descoperi, scuze patetice pentru care a fost părăsit… Dar vine o zi când este nevoit să o deschidă, iar atunci decide să plece într-o călătorie nebuneasca pe Sena, pentru a face pace cu trecutul și pentru a afla ce s-a întâmplat cu femeia pe care a iubit-o. Cei 2 bărbați care îl însoțesc sunt niște personaje foarte înflăcărate, care reușesc să mențină o atmosferă pe cinste pe micul vas. Primul este un scriitor renumit, aflat într-un blocaj literar și speră că în această călătorie își va regăsi inspirația, iar al doilea este un bucătar italian, care suferă din dragoste și își caută o mare iubire, care să le șteargă pe cele mici. Niciunul dintre ei nu are habar ce le rezervă această călătorie și ce vor găsi la sfârșitul acesteia!

Mi-a plăcut foarte mult stilul de scriere al autoarei, atât de suav și melodios, dar și cum a fost structurată acțiunea. Capitolele din prezent sunt alternate, din când în când, cu pagini din trecut, mai exact cu file din jurnalul de călătorie al lui Manon, iubirea pierdută a lui Monsieur Perdu. Ceea ce m-a făcut să scad un punct din nota finală a cărții a fost faptul că autoarea a introdus prea puține file din jurnal, iar eu aș fi vrut să o pot cunoaște și înțelege mai bine pe această femeie atât de misterioasă. Am reușit totuși să o cunosc spre sfârșitul cărții, însă tot am rămas cu câteva semne de întrebare. După ce ajungeți la final (care, apropo, o să vă emoționeze până la lacrimi), vă recomand să vă opriți din citit dacă vă este foame! De ce? Pentru că autoarea ne împărtășește câteva rețete ale unor preparate pe care le-au savurat personajele, lucru care mi s-a părut extrem de interesant, chiar dacă îmi ploua în cerul gurii de poftă! Sper să reușesc să încerc măcar una dintre ele! Și, după paginile cu rețete, dragul nostru farmacist literar ne surprinde cu o listă plină cu recomandări de cărți pentru diverse boli ale sufletului. Numai bine că am pus deja pe wishlist câteva dintre titlurile recomandate de ele, ceea ce îmi doresc să faceți și voi, după ce citiți ‘Mica librărie de pe Sena’, bineînțeles!

Cartea este publicată la Editura Litera , căreia îi mulțumesc din suflet pentru acest exemplar!

”Uneori înoți printre lacrimile neplânse și te scufunzi, dacă le ții în tine. Și eu mă aflu pe fundul unei astfel de mări.”

”Kastner a fost unul din motivele pentru care vasul mea cu cărți se numește Farmacia literară. Am vrut să tratez sentimente care nu sunt recunoscute ca suferință și nu sunt diagnosticate niciodată de doctori. Toate aceste mici sentimente și emoții care nu sunt de interes pentru nici un terapeut, căci sunt aparent prea mici și prea greu de atins. Sentimentul care te cuprinde când se termină vara din nou. Sau acela pe care îl ai când recunoști că nu mai ai la dispoziție o viață întreagă ca să-ți găsești locul. Sau mica durere atunci când o pietenie nu merge așa cum ai crezut și trebuie să cauți mai departe un partener de viață. Sau tristețea din dimineața aniversării zilei de naștere. Dorul de aerul copilăriei. Așa ceva.”

”Frica îți schimbă corpul ca un sculptor neîndemânatic o piatră perfectă. Doar că tu vei fi sculptat din interior și nimeni nu va vedea câte așchii și straturi îți vor fi îndepărtate. Pe interior te subțiezi tot mai mult și devii mai instabil până ce te doboară chiar și cel mai mic sentiment. O îmbrățișare și te gândești că te vei sparge și ești pierdut.”

”Amintirile sunt ca lupii. Nu poti să le închizi în cușcă și să speri că o să te lase în pace.”

”Știai că noi toți suntem copiii stelelor? Când, în urmă cu două miliarde de ani, stelele au făcut implozie, a plouat cu fier, aur și cărbune. Și fierul din praful de stele este astăzi în noi. În mitocondriile noastre. Mamele dau stelele și fierul lor, mai departe, copiilor. Tu și cu mine, Jean – cine știe – suntem probabil făcuți din praful aceleiași stele și ne-am recunoscut după aceeași lumină. Ne-am căutat unul pe celălalt. Suntem căutători de stele.”

”Noi păstrăm cu toții timpul. Păstrăm edițiile vechi ale acelor oameni care ne-au părăsit. Și noi suntem, de asemenea, aceste ediții învechite, sub pielea noastră, sub stratul de riduri, și experiență, și râsete. Exact acolo suntem noi, cei de odinioară: copilul, iubitul, fiica de odinioară.”

”Dragostea este o locuință. Totul într-o locuință ar trebui să fie folosit, nu acoperit sau protejat. Doar dacă locuim de-a-ntregul într-o casă, fără să ne jenăm în fața nici unei camere, a nici unei uși, putem spune că trăim cu adevărat. E la fel de important să te cerți ca și să te atingi delicat, să stai unul lângă altul și să te îndepărtezi din nou. Este esențial ca fiecare cameră a iubirii să fie cu adevărat folosită. Astfel, se înmulțesc fantomele și zvonurile. Camerele și casele neglijate pot deveni înșelătoare și urât mirositoare…”

”Toată dragostea. Toți morții. Toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ei sunt râurile din care se formează marea noastră interioară. Dacă nu mai vrem să ni-i amintim, se va epuiza și marea.”

”Durerea este cancerul sufletului.”

Jean Perdu se gândea la Treptele lui Hesse. Cei mai multi oameni cunoșteau bineînțeles propoziția ‘Și în fiecare început locuiește o forță magică…’ Dar completarea ‘care ne protejează și ne ajută să trăim’ o cunoșteau mai puțini oameni. Ceea ce nu întelege aproape nimeni este faptul că Hesse nu este vorba despre un nou început. Ci despre disponibiliattea de a te despărți. Despărțirea de obiceiuri. Despărțirea de iluzii. Despărțirea de o viață expirată de mult, în care omul nu mai e decât o coajă, foșnită din când în când de un oftat.”

”Pentru că mă iubești, învăț să mă iubesc și eu. Am luat întotdeauna ce mi-a oferit viața… dar mie nu mi-am oferit niciodată ceva. Nu m-am priceput să am grijă de mine.”

”Fiecare om are o cameră interioară, în care se furișează demonii săi. Abia când o deschizi și te așezi în fața lor, ești liber.”

Titlul original: „Days of Christmas”

Text: M.H. Clark

Ilustraţii: Jessica Phoenix

An publicaţie: 2019

Editura: Cartemma

Număr pagini: 64

Traducător: Laura Frunză

“Această carte cuprinde gânduri care să te însoţească în fiecare zi până la Crăciun. Citeşte câte o pagină pe zi, începând cu 1 decembrie şi terminând cu ziua de Crăciun, ca pe un calendar de Advent, sau alege cugetarea care se potriveşte cel mai bine cu starea ta de spirit din ziua respectivă. Poți citi câte o pagină dimineața, înainte de masă, la ceai sau la finalul unei zile aglomerate. Sunt gânduri care îşi vor găsi singure drumul spre inima ta și care te vor ajuta să‑ţi reamintești ce semnificaţie are sărbătoarea Crăciunului pentru tine.”

Când vine vorba de Crăciun, mă entuziasmez asemenea unui copil mic atunci când primeşte o surpiză, iar la momentul când editura Cartemma s-a oferit să-mi trimită un exemplar din cartea “Zile de Crăciun”, am fost cea mai bucuroasă fiinţă de pe pământ, pe această cale ţin să le şi mulţumesc pentru cartea oferită 😊. Când am luat-o pentru prima data în mâini, primul lucru ce l-am făcut a fost să o miros, ştiu, sună ciudat, dar mirosul de carte nouă pe mine mă înnebuneşte, plus de asta, aveam senzaţia că aceasta carte poartă mirosul sărbătorilor de iarnă :).

Am citit “Zile de Crăciun” chiar din prima zi când am primit-o, (dar şi în zilele ce au mai urmat), nu mă puteam abţine şi îi mângâiam fiecare pagină, mă bucuram de fiecare ilustraţie ce-mi răsfăţa vederea, cu fiecare pagină parcursă îmi aduceam aminte de Sărbătorile ce le petreceam alături de cei dragi când eram copil. “Zile de Crăciun” vine cu 24 de gânduri minunate perfecte pentru sărbători, fie că alegi să le descoperi în fiecare zi începând cu 1 decembrie şi până la Crăciun, indiferent de momentul zilei, fie alegi să o parcurgi cap – coadă, îţi dă o stare de bine şi te pregăteşte pentru magia Crăciunului.

Mi-am amintit de ce îmi place atât de mult Crăciunul şi de ce aştept cu nerăbdare această sărbătoare: mă umple de căldură, simt pace în suflet, am speranţa la mai bine, credinţă că minunile se înfăptuiesc, mă simt mai darnică, dar mă şi bucur nespuns atunci când sunt cadorisită :). Aştept colindătorii cu braţele deschise, să vestească Naşterea Domnului, însă, ce e drept, sunt tristă când realizez că tot mai puţini copiii merg cu colinda şi este păcat că asemenea tradiţie se va pierde cu timpul :(.

Lasă-te şi tu învăluit de magia sărbătorilor şi bucură-te de ele ca atunci când erai copil, descoperă frumuseţea lor alături de “Zile de Crăciun” (o găsiţi pe site-ul editurii Cartemma aici ).

• Autor: Fredrik Backman
• Editura: GRUPUL EDITORIAL ART
• Colectie: Musai
• Nr. pagini: 560
• Titlu Original: Vi mot er
• Traducator: Andreea Caleman

“După toate înfrângerile și deziluziile prin care au trecut, locuitorii din Bjornstad primesc o nouă lovitură: clubul de hochei în care toți își pun speranța pentru o viață mai bună va fi în curând desființat. Dar salvarea apare de unde nimeni nu spera. Un politician cu „viziune”, care merge contra curentului, vede în situația dificilă a clubului oportunitatea de a-și asigura scaunul la noile alegeri. Propunerea de salvare pe care i-o face directorului clubului, Peter Andersson, este un joc plin de compromisuri care va dezbina și mai mult comunitatea. Între timp, locuitorii din Bjornstad mai au încă de învățat câteva lecții despre acceptare, căci noul antrenor de hochei este femeie și, pe deasupra, lesbiană, iar căpitanul echipei, unul dintre cei mai admirați tineri din Bjornstad, se dovedește a fi gay.”

‘Noi contra voastră’ este continuarea cărții ‘Scandalul’ (despre care am scris aici) și totodată a treia carte scrisă de Fredrik Backman pe care o citesc. După ce am citit Scandalul, m-a declarat complet îndrăgostită de autor, iar acum nu pot să spun decât că sentimentul s-a intensificat și îmi doresc să citesc absolut tot ce a scris. Dacă nu ați citit încă nicio carte de-a lui, nu știu ce mai așteptați, pentru că este musai s-o faceți! Orice carte ați alege, vă asigur că va fi o alegere incredibil de bună, pentru că Backman este genul de autor care va surprinde de fiecare dată. Eu am primit această carte de la Editura Art, căreia îi mulțumesc din suflet! O puteți găsi și voi aici. De asemenea, dacă îndrăgiți cărțile din colecția musai și vreți să fiți la curent cu cele mai noi apariții, puteți urmări pagina de Facebook Cărți musai!

Mi-era tare dor de Björnstad, orașul urșilor, unde hocheiul este mai mult decât un simplu sport, ci este un mod de viață și o axă în care se învârt toți locuitorii micului oraș uitat de lume. La sfârșitul primului volum, am rămas cu inima cât un purice și muream de curiozitate să aflu ce se va întâmpla cu personajele de care mă atașasem atât de tare. Trebuie să vă spun din nou că Fredrik Backman aduce în scenă un număr impresionant de personaje, jucători de hochei, antrenori, directori ai clubului, familiile acestora, foști jucători, sponsori, suporteri, politicieni…toți locuitorii orașului Björnstad! Acest lucru nu trebuie să vă sperie! Mie mi s-a părut pe departe punctul forte al romanului, pentru că autorul a reușit să construiască fiecare personaj într-un mod unic, complex și foarte convingător, acestea având un rol determinant în desfășurarea acțiunii și fiind atât de diferite unele de altele, încât nu ai cum să le uiți sau să le confunzi între ele. Ele își spun rolul, deschizându-și sufletele în fața noastră, a cititorilor, și făcându-ne să râdem cu lacrimi sau să plângem cu suspine. Sau ambele, în același timp! Ne punem în locul lor, devenim părtași la evenimente, empatizăm cu ele și sentimentele lor devin și ale noaste, fără ca măcar să ne dăm seama!

Autorul are un talent extraordinar în a se juca cu emoțiile și sentimentele cititorilor. Într-un singur capitol, a reușit să îmi schimbe starea de atâtea ori, încât nici nu mai știam ce simt! M-a făcut să simt un dram de speranță, apoi am început să simt ca-mi fuge pământul de sub picioare, apoi simțeam cum mi se formează un zâmbet mic pe buze și imediat mi-a dat o palmă și doi pumni, făcându-mă să simt un nod ciudat în gât și o durere îngrozitoare în piept. Apoi o ia de la capăt, fără pic de milă! Nici măcar nu are nevoie de cuvinte multe și complicate pentru a te da total peste cap, ci o face cu atâta ușurință încât te scoate din minți! Nu am mai întâlnit un alt autor care să mă facă să râd și să plâng în același timp și nici nu cred că există altul așa ca el.

Am fost martoră la prăbușirea unui oraș, dar și la renașterea lui. Am fost martoră la o iubire cum foarte rar mi-a fost dat să văd, o iubire pentru care ești gata să sacrifici totul pentru omul pe care-l iubești, chiar și pe tine însuți. Am fost martoră la o durere care a rupt sufletul din mine și m-a dat cu capul de toți pereții. Am fost martoră la niște nedreptăți care m-au zguduit din temelii și care m-au făcut să mă îndoiesc de existența dreptății și a umanității. Și, totuși, în același timp, am fost martoră și la mici gesturi de iubire, înțelegere, compasiune și solidaritate, care m-au făcut să mă emoționez până la lacrimi. Mi s-a dovedit că în orice om există bunătate, mai ales în cei care par duri și fără suflet. Este un sentiment de nedescris acela pe care l-am simțit atunci când orașul întreg s-a unit pentru a ajuta pe cineva care avea nevoie de sprijin.

‘Noi contra voastră’ este, în esență, despre hochei, despre ceea ce se întâmplă pe gheață, în tribune, în vestiare, dar și despre ceea ce se întâmplă în jurul acestui sport. Backman aduce în discuție, și în acest roman, subiecte de o importanță majoră și de actualitate. Prietenia, dar și testele și greutățile prin care o prietenie este supusă să treacă pentru a crește în intensitate sau pentru a se destrăma. Iubirea părinților față de copii, dar și viceversa. Pierderea unor persoane dragi, peste care nu treci niciodată. Degradarea umanității, dar și renașterea acesteia. Reacțiile oamenilor față de lucrurile pe care nu le înțeleg și nu le pot accepta (cum ar fi o femeie lesbiană ca antrenor de hochei sau un jucător de hochei gay). Jocurile politice și manipularea oamenilor în interese proprii. Căsnicia, cu suișurile și coborâșurile ei. Lupta dintre bine și rău, adevăr și minciună, dragoste și ură, dreptate și nedreptate. Boala și moartea, care ne răpesc persoane dragi. Importanța familiei, aceasta fiind singura care-ți rămâne alături și la bine, și la greu. Rivalitatea și până unde este în stare un om să meargă pentru a deveni cel mai bun. Sacrificiile pe care suntem dispuși să le facem pentru cei pe care-i iubim. Loialitate și respectul, care se câștigă atât de greu și se pierde atât de repede. Abuzul și efectele lui, care nu mor niciodată. Depresia și cum înveți să trăiești cu ea. Viața, cu bune și cu rele!

“Ce înseamnă să fii un părinte bun? Nu mult. Ci totul. Pur şi simplu, totul.”

“Oamenii vor prefera întotdeauna o minciună simplă, în loc de un adevăr complicat, căci minciuna are un avantaj imbatabil: adevărul trebuie să spună tot ce s-a întâmplat, pe când minciuna trebuie să fie doar uşor de crezut.”

“Iubirea nu poate fi măsurată, dar nimic nu ne împiedică să căutăm mereu noi moduri de a încerca. Unul dintre cele mai simple e, poate, spaţiul – cât spaţiu sunt dispus să-ţi dau ţie, aşa cum eşti, pentru a deveni persoana care vrei să fii?”

“Zicem mereu că ‘bucuria împărtăşită este bucurie dublă’, dar ne încăpăţânăm să credem că tristeţea împărtăşită ar fi o povară mai uşoară. Poate că nu-i adevărat. Doi oameni pe cale să se înece, cu greutăţi de plumb legate de picioare, nu se pot salva unul pe altul dacă se ţin de mână. Doar se scufundă de două ori mai repede. În cele din urmă, devine de neîndurat să cari inima frântă a celuilalt.”

“Nu-i uşor când îţi pasă de cineva. De fapt, e epuizant, pentru că empatia e complicată. Ne cere să acceptăm că vieţile altora curg deodată cu ale noastre, tot timpul. N-avem buton de pauză când nu mai facem faţă, nimeni nu are.”

“Unii copii nu scapă niciodată de părinţii lor. Se ghidează după ei ca după o busolă, văd lumea prin ochii lor. Când se întâmplă lucruri îngrozitoare, cei mai mulţi oameni devin valuri. Dar un anumit tip de oameni devin stânci. Vântul aruncă valurile înainte şi înapoi, dar stâncile îndură neclintite şfichiuirile, aşteptând să treacă furtuna.”

”Anxietatea. E atât de ciudată. Aproape orice om a trăit-o, cu toate astea, nimeni nu știe s-o explice. Maya se uită în oglindă și se întreabă cum de nu se vede pe ea. Nici măcar la radiografie nu se vede anxietatea, cum e posibil? Cum se poate ca un sentiment care ne izbește cu atâta furie pe dinăuntru să nu apară în imagini ca cicatrice negre, arse în oasele noastre? Cum de nu se vede în oglindă toată durerea ei? Se pricepe bine.”

”La un moment dat sau altul, orice om face o alegere. Unii dintre noi nici nu băgăm de seamă, dar există întotdeauna un moment când o luăm pe un animit drum, și nu pe altul, iar asta are consecințe asupra întregii noastre vieți. Este pasul care decide ce fel de oameni vom deveni, atât în ochii altora, cât și într-ai noștri. Elisabeth Zackell avea, poate, dreptate, când zicea că acela care se simte responsabil nu e niciodată liber. Căci responsabilitatea e o povară. Libertatea e o plăcere.”

• Autor: Dinah Jefferies
• Editura: NEMIRA
• Colectie: Damen Tango
• Nr. pagini: 440
• Titlu Original: The tea planter’s wife
• Traducator: Monica Serban

“Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorand singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși încuiate, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie și să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.”

‘Soția plantatorului de ceai’ este a doua carte scrisă de Dinah Jefferies pe care o citesc (prima fiind ‘Văduva de safir’, despre care am scris aici) și, fără doar și poate, aceasta mi-a plăcut mult mai mult, povestea fiind mai complexă și mai încărcată de emoție, personajele mai bine conturate și mai convingătoare, povestea de dragoste mai intensă, cu secrete și mistere la fiecare pas. Un singur lucru rămâne neschimbat, și anume modul autoarei de a descrie locurile, făcându-te să simți că ești chiar tu acolo și vezi totul cu proprii ochi, să simți mirosul scorțișoarei, al florilor exotice, al ceaiului și al oceanului, să simți ploaia torențială și soarele arzător pe piele. Deși la prima impresie ar părea o lectură greoaie, stilul de scriere este unul foarte suav și paginile curg de la sine. Nu voiam să se termine, așa tare mă atașasem de personaje, dar aveam nevoie să ajung la final pentru a afla întregul adevăr, cu toate că unele secrete le descoperisem parțial pe parcurs. Acest exemplar l-am primit de la Editura Nemira, căreia îi mulțumesc enorm, iar cartea o puteți găsi pe site aici.

Acțiunea urmărește pe de o parte relația de cuplu proaspăt căsătorit și evoluția acestuia. Dragostea care-i leagă pe Gwen și Laurence este, la început, una la care ar visa orice om, dar pe parcurs apar secrete și greutăți, suișuri și coborâșuri, încercări și sacrificii, prejudecăți și preconcepții, gelozii și neîncrederi. Secretele pe care aceștia le tăinuiesc unul de celălalt sunt unele înfiorătoare, dar într-un cuplu nu ar trebui să existe secrete….nu? Ajung aceștia să își dezvăluie cele mai întunecate secrete? Ce se va întâmpla dacă o vor face? Sau, mai rău, ce se va întâmpla dacă NU o vor face? Sunt întrebările care ne macină pe noi, ca cititori, dar și pe cei doi protagoniști, și nu putem afla decât într-un singur fel: citind! Pe de altă parte, autoarea pune accentul pe discriminare și pe preconcepțiile rasiale. Pe plantația de ceai, lucrează foarte mulți tamili, iar aceștia, din generație în generație, au fost tratați în condiții inumane, ca niște sclavi. De asemenea, nici sinegalezii nu sunt priviți cu ochi buni, iar o căsătorie între un alb și un negru ar isca foarte multe controverse. Vom fi martori la câteva revolte ale acestor oameni, fiind sătui să nu aibă aceleași drepturi ca ceilalți, drepturi pe care orice om ar trebui să le aibă: la un trai decent, la sănătate, la educație, la exprimare liberă, la vot.

Autoarea nu își judecă personajele pentru greșelile lor, doar ne prezintă faptele și ne lasă pe noi să judecăm și să punem eticheta de ‘bine’ sau de ‘rău’, să ne întrebăm ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul personajelor. Am ajuns într-un punct în care m-am gândit că dacă Laurence ar fi fost sincer și deschis de la început cu Gwen, nimic rău nu s-ar fi întâmplat, dar fiecare are secrete pe care le poartă și le ține ascunse de ochii lumii din motive întemeiate, deci cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Aș putea să o blamez pe Gwen, pentru că a făcut o alegere greșită și nu a fost cea mai bună mamă, dar iarăși întreb…cine sunt eu să arunc cu pietre în ea?

‘Soția plantatorului de ceai’ este o carte care te prinde încă de la primele pagini, te face să simți un amalgam de emoții și de sentimente, de la fericire la tristețe, de la iubire la ură, de la siguranță la spaimă, neputință și vinovăție, de la speranță la disperare, de la nedreptate la acceptare. Este o carte despre viață, cu bune și cu rele, cu oameni privilegiați și cu oameni săraci lipiți, care trebuie să învețe cum să conviețuiască împreună, lăsând deoparte discriminările rasiale sau cele sociale. Este o carte despre dragoste cu tot ce înseamnă ea!

Titlul original: ”The Drowning Girl”

An publicație: 2012

Editura: Paladin

Număr pagini: 376

Traducător: Flavius Ardelean

”În familia lui Imp, nebunia se aliniază ordonat, ca va­goanele unui marfar: bunica, fiica, fiica fiicei… Imp este schizofrenică şi o ştie. Cu ajutorul medicamentelor şi al psihiatrei, Imp este bine – până când o întâlneşte pe Eva Canning, care seamănă tulburător de mult cu tânăra din Fată înecându-se, un tablou ce o obsedează din copilărie. Sirenă, lup sau fantomă, Eva o bântuie şi o aruncă într-un vârtej de vise şi amintiri care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Ca să scape din labirintul obsesiilor, Imp începe să scrie, iar hotarul ce separă închipuirea de realitate şi magia de nebunie dispare cu totul. Treptat, autobiografia ei se transformă într-o poveste cu fantome, sirene şi vârcolaci, într-un fantasy întunecat şi erotic în care nimic nu e ceea ce pare.”

”Fata înecându-se” a fost una dintre cele mai ciudate lecturi, sincer. M-am pierdut printre rândurile cărții, nu am mai reușit la un moment dat să fac diferența dintre realitate și ficțiune. Ce e drept, mi-a fost puțin greu la început să avansez cu lectura, dar pe parcurs m-am lăsat învăluită de povestea lui Imp.

India Morgan Phelps este schizofrenică, dar cu ajutorul medicamentelor și al psihiatrei sale, reușește să-și țină boala sub control. Are parte și de o poveste de dragoste alături de Abalyn, o gameriță transgen, până când îi iese în cale Eva Canning – o fată ce seamănă foarte bine cu un personaj ilustrat într-un tablou ce o obsedează pe Imp încă din copilărie.

Până la întâlnirea dintre Imp și Eva, nu am întâmpinat deloc dificultăți în a deosebi adevărul de ficțiune, totul avea legătură și puteam face corelațiile, îmi era mult mai ușor să urmăresc firul poveștii. Însă de la momentul întâlnirii, am fost dată peste cap complet, nu mai știam ce e real, unde vorbește nebunia din Imp, ce este adevărat și ce este născocire. Am fost bântuită de fantome și vrăjită de fantome, dar și vânată de vârcolaci…total zăpăcită de cap, încât asemeni lui Imp, nu am mai putut separa ficțiunea de adevăr, dar nici realitatea de imaginație.

Cu toate ca sunt pasaje unde romanul oferă detalii inutile (părerea mea), ele sunt acolo să demonstreze cum funcționează mintea lui Imp (la această concluzie am ajuns…). Pătrunzi în profunzimile minții sale, trăiești câteva pagini bune aflând ce ascund gândurile ei, este totodată incredibil, dar și infricoșător. Parcurgând aceasta carte, mi-a trezit multe întrebări, dar am primit și răspunsuri, nu chiar la toate, dar la mare parte din ele. Întrebarea mea cea mai importantă a fost dacă Imp va avea același destin ca mama și bunica sa sau nu? Ce destin, rămâne să descoperiți voi 😉.

Mă bucură faptul ca am avut ocazia să descopăr și un altfel de fantasy, mai întunecat, dar și cu puțin erotism, iar dacă sunteți împătimiți ai fantasy-ului, dar și genului psihologic, chiar vă recomand să o citiți (o găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊).

”Nicio poveste nu are un început și nicio poveste nu are un sfârșit. Începuturile și sfârșiturile pot fi concepute pentru a servi unui scop, unei intenții momentane și trecătoare, dar sunt, în esența lor, arbitrare și există doar ca niște constructe confortabile în mintea omului. Viețile sunt dezordonate și, când începem dă le povestim, sau să povestim părți din ele, nu putem niciodată discerne momentul precis și obiectiv în care a început un eveniment anume. Toate începuturile sunt arbitrare.”

”Nimic nu e vreodată direct și pierdem mult din adevăr prefăcându-ne că ar fi.”

”Normalul e o pastilă amară pe care nu vrem s-o luăm.”

”Oamenii morți, gândurile moarte și, poate, momentele moarte nu sunt niciodată cu adevărat moarte și ne modelează fiecare clipă a vieții. Le subestimăm, iar asta le dă putere.”

”Ea m-a învățat că necunoscutul este imun la facultățile rațiunii umane, că ceva nevăzut, dar înfometat, care stă sub apă pe care nu-l poți vedea e mai înspăimântător decât un rechin de șase metri înfometat. Pentru că necunoscutul este chiar mai înspăimântător decât un adevăr atât de groaznic încât iți frânge întreaga lume.”

Titlul original: ”Things I Should Have Known”

An publicație: 2017

Editura: YoungArt

Număr pagini: 329

Traducător: Ruxandra Gogu

”Chloe Mitchell învață bine, e populară printre colegi și are un iubit arătos. Cum ultimul an de liceu se apropie cu pași repezi, ea trebuie să se gândească bine la ce va face în continuare: orice facultate va alege, va trebui să fie una suficient de aproape de casă, în caz că sora ei va avea nevoie de ea. La aproape 21 de ani, Ivy este în spectrul autist și are probleme cu socializarea. Iese rar din casă, doar cu familia, și nu are nicio prietenă apropiată. Așa încât Chloe decide că ceea ce-i trebuie surorii sale ca să fie mai independentă este… un iubit.

Are chiar pe cineva în minte: Ethan Fields, un tânăr drăguț și pasionat de filme, coleg de clasă cu Ivy. Iată cum se trezește Chloe că o conduce pe sora ei la întâlnirile cu Ethan – care are și el, la rândul său, un însoțitor în nesuferitul lui frate, David. Cei patru vor descoperi însă curând că nu e chiar ușor să fii nici măcar puțin diferit în această lume.”

A fost una dintre cele mai simpatice lecturi citite de mine anul acesta, m-a înduioșat profund. A tratat un subiect sensibil, și anume autismul. Astfel a reușit să-mi schimbe și mie puțin mentalitateacu privire la oameni ce fac parte din acest spectru. Până în prezent, nu țin minte să fi avut contact cu vreo presoana autistă, dar pe viitor, dacă voi întâlni, voi stii cum să reacționez și cum să mă comport datorită acestei cărți.

Povestea a fost relatată din perspectiva lui Chloe, elevă în ultimul an de liceu, fata populară ce-l are alături pe cel mai arătos iubit. Totodată, o are și pe Ivy, sora sa de 21 de ani, ce face parte din spectul autist. Ce o deosebește pe Chloe de ceilalți adolescenți de vârsta ei este faptul că ea se gândește și la cei din jurul ei, nu doar la persoana sa. Încearcă să o determine pe sora ei să devină mai sociabilă, să se independizeze, astfel încât atunci când Chloe va pleca la facultate, lui Ivy să-i fie mai ușor.

Din afară, viața ei pare perfectă, este deșteaptă, îi merge bine în liceu, are parte de popularitate, este iubita celui mai râvnit băiat din liceu, dar cu cât intri în profunzimi, realizezi că nu mai este chiar așa perfectă, nici măcar prietenii ei nu o înteleg pe deplin. Însă când îi vine ideea de a-i găsii lui Ivy un iubit, crezând că aceasta este soluția pentru a devenii mai independenta sora ei, va fii foarte surprinsă și lucrurile vor lua o întorsătură…total neașteptată.

Într-o lume în care persoanele cu autism sunt văzute ca niște ciudățenii, este o reală consolare când întâlnești o altă persoană care simte ce simți tu și te înțelege perfect. Am apreciat-o enorm pe Chloe pentru toate eforturile sale, dăruința de care a dat dovadă pentru a-i fi bine surorii sale, faptul că a comunicat cu ea în așa fel încât să se facă înțeleasă. Persoanele cu autism sunt persoane foarte sensibile și mult mai emotive, nu reușesc să se exprime cum o facem noi ”ăștia normali”, au o sinceritate aparte, ”nu o dau după vișin ca să fie bine”. Deși părem foarte diferiți, suntem asemenea: cu sentimente pure, ce iubesc cu aceeași pasiune ca și noi, doar că suferă puțin mai mult.

”Ce-ar fi trebuit să știu” este o lecție: te învață cum să nu judeci pe nimeni la prima vedere, nu au de unde știi ce se ascunde sub dedesupturile acelei persoane și nici care-i sunt frământările, ne învață cum să ne acceptăm unii pe alții, cu bune și rele, perfecți sau imperfecți.

”Dar ei…arată normal, doar cu aceste mici diferențe în felul în care se comportă și se mișcă. Și asta îi deranjează pe oameni. Nu știu cum să reacționeze la asta. E ca și cum au un loc în creier pentru ce este normal și un loc pentru ce este, în mod evident, în neregulă, dar nu știu cum să se descurce cu ceva care este doar puțin diferit. Și asta îi face să se simtă incomod. Iar când oamenii se simt incomod se poartă ca niște nesimțiți.”

”Iar cel mai greu lucru, e că știi că nu poți face nimic să forțezi acea persoană să-și dorească să fie cu tine – ăsta e singurul lucru din viața ta pe care nu-l poți îndeplini pentru că ți-l dorești, oricât de mult ai încerca – chiar dacă, probabil, e ce-ți dorești cel mai mult.”