„Trecutul e tot ce mi-ai lăsat” de Adam Silvera (recenzie)

Titlul original: „History Is All You Left Me”

An publicaţie: 2018

Editura: Youngart

Număr pagini: 376

Traducător: Andrei Dósa

“Cum te împaci cu moartea celui mai bun prieten al tău, care e, totodată, și prima ta dragoste? Reiei în minte, într-o buclă, toate momentele petrecute împreună, analizezi totul, faci mici obsesii, te refugiezi în gesturi distructive, încerci să înțelegi.

‘Trecutul e tot ce mi-ai lăsat’ îi oferă unui adolescent eliberarea – de prima iubire, de durerea pierderii unui om drag, de compulsii -, dăruindu-i, în schimb, afecțiune.”

 „Trecutul e tot ce mi-ai lăsat” este prima carte ce o citesc de la autorul Adam Silvera şi m-am îndrăgostit de la prima pagină de stilul de scriere. Am auzit foarte multe despre acest roman, atât păreri pozitive, cât şi negative, însă din punctul meu de vedere, este un roman încărcat de emoţie, ce-ţi reaminteşte de fiorii primei iubiri, dar care cuprinde şi multă suferinţă. Este a patra carte cu subiect LBGT pe care am citit-o până în prezent şi sigur nu va fii ultima, întrucât este un subiect care mă atrage foarte mult, spre surprinderea mea 😊.

A fost interesant să citesc un volum scris din perspectiva unui personaj masculin, majoritatea cărţilor fiind redate din perspectiva personajelor feminine, dar şi mai interesant a fost faptul că personajul masculin este gay. Povestea m-a captivat de la început până la sfârşit, deşi am avut bănuielile mele cu privire la ce anume urmează să se întâmple, bănuieli ce mi s-au confirmat spre final😊.

Griffin este un adolescent gay, căruia îi este teamă să recunoască acest lucru faţă de cel mai bun prieten al său, Theo, care, la rândul său, este şi el gay, deşi nu a spus-o cu voce tare. Când aleg să-şi mărturisească unul altuia orientarea, relaţia de prietenie dintre ei se schimbă şi devin iubiţi. Mi-a plăcut foarte mult povestea lor de dragoste, am simţit fiorii lor, acele gesturi timide şi totodată îndrăzneţe, îmi amintea de fâstâceala mea atunci când prindeam drag de un băiat în copilărie şi-mi era teamă să fac vreun gest, doar să nu fiu respinsă…Însă ce faci când iubitul tău este nevoit să se mute în alt stat, dar şi mai grav decât acest lucru…decedează? Când ştii ca nu-l mai poti revedea nicicând şi trebuie să trăieşti fără el? Toate acestea le poţi afla citind cartea…o găseşti aici 😊.

Este de nedescris durerea ce o simţi după pierderea unei persoane iubite, îţi doreşti să te înghită pământul, ca să poţi fi alături de ea, îţi pare greu să trăieşti cu lipsa ei, poate chiar imposibil…însă nu este chiar aşa. Da, nu te vei vindeca complet niciodată, însă eşti nevoit să înveţi să trăieşti cu durerea şi să accepţi că viaţa merge mai departe şi fără acea persoană, dar îţi rămân amintirile, ce sunt nepreţuite.

Povestea lui Grifiin a fost prezentată pe două planuri sub forma unui jurnal, prezent şi trecut, cu fiecare capitol, trecutul se apropie tot mai mult de prezent, aşa, se poate observa mult mai clar schimbările ce au avut loc în viaţa personajelor, dar şi modul cum au evoluat de-a lungul cărţii. Scrisă cu un limbaj cât mai uzual şi amuzant, este imposibil să nu te prindă povestea.

„Trecutul e tot ce mi-ai lăsat” ne vorbeşte despre prietenie şi dragoste, despre pierdere şi cum să faci pace cu fantomele trecutului…este un roman ce îl recomand cu căldură tuturor celor peste 18 ani şi sunt atraşi de cărţile cu subiect LGBT.

Dacă cineva e iertător, asta nu înseamnă că e uşor să ceri iertare.”

„Îl îmbrăţişez al naibii de tare. Îl îmbrăţişez pentru el, pentru că a simşiti pe pielea lui cum dragostea şi inima frântă pot transforma pe cineva într-un om nebun şi suspicios. Îl îmbrăţişez pentru tine, pentru ca tu să fi mândru de mine că am procedat corect, în loc să-i întorc spatele. Îl îmbrăţişez pentru mine, pentru că sinceritatea lui brutală mă salvează într-un fel în care nu mă simt inutil şi înfrânt. Îl îmbrăţişez pentru noi toţi, fiindcă nu mai suntem forţe care se luptă una împotriva celeilalte.”

„Poate dacă lăsăm în continuare lucrurile să se prăbuşească şi să ardă, toate celelalte vor trebui să se reaşeze la locul lor. Sau poate că focul se va extinde.”

„Oamenii sunt puzzle-uri complicate, care încearcă mereu să pună cap la cap o imagine complicată, dar uneori înţelegem greşit, iar alteori nu mai apucăm să unim toate piesele. Câteodată e mai bine aşa. Există piese care nu pot fi înghesuite într-un puzzle sau cel puţin nu ar trebui înghesuite, pentru că nu vor avea niciun sens.”

„Trecutul nu înseamnă nimic. Poate fi reciclat sau aruncat cu totul. Nu e un cufăr cu comori sacre, cum am crezut că ar fi.”

”Ultimii martori” de Svetlana Aleksievici (recenzie)

Titlul original: ”Poslednie svideteli”

An publicație: 2016

Editura: Litera

Colecția: Clasicii contemporani

Număr pagini: 336

Traducător: Antoaneta Olteanu

”Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, ‘Ultimii martori’ ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.”

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, dar să fiu mai exactă, pe autoarea Svetlana Aleksievici. Auzisem atât de multe despre volumele ei, încât curiozitatea mea nu mai avea stare. ”Ultimii martori” mi-a fost oferită de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale, din păcate, cartea nu mai este pe stoc, însă găsiți alte cărți de-ale autoarei aici 😊.

Romanul ”Ultimii martori” m-a suprins într-n mod foarte plăcut, dar mi-a și provocat foarte multă durere. După descriere, îmi făcusem o vagă idee despre ce voi întâlni în cuprinsul cărții, dar nu mâ așteptam să fiu lovită de o poveste ce cuprinde mărturiile mai multor supraviețuitori ai războiului, la vremea aceea fiind copii cu vârste cuprinse între 2 și 15 ani. Mă așteptam la o istorisire de ansamblu, nui știu exact de ce, probabil din obișnuință, dar faptul că a fost relatată sub forma unui jurnal al mai multor copii, mi-a căzut la inimă.

Doar cuvântul ”război” îmi zburlește părul la ceafă, îmi stârnește teama și mă determină să apreciez mult mai mult tot ceea ce mă înconjoară, atât persoane, cât și bunuri materiale necesare, dar mai ales alimentele. Cei care au trăit în vreme de război, au întâmpinat enorme dificultăți, fiind privați de majoritatea lucrurilor de care dispunem acum, iar alimentația era una dintre cele mai precare. Să ajungi să te hrănești cu pâine uscată, tare ca piatra sau mucegăită, să fierbi cojile de cartofi pentru o supa sau să mănânci tapetul de pe pereți, doar pentru a avea ceva în stomac, mi se pare de-a dreptul tulbur|ător. Ajung la vorba mamei mele: ”Mănâncă ce este, alții nici atât nu au!”…cât adevăr îmi spunea pe atunci…Am ajuns să trăim într-o lume în care avem atât de multe opțiuni în ceea ce privește alimentația și totuși, ne mai permitem luxul să facem figuri 😐. Copii din ’41 – ’45 nu mai aveau posibilitatea să facă mofturi, se bucurau de orice, doar să aibă ce pune în gură, ajungând să se hrănească de multe ori doar cu iarbă…

M-am cutremurat când aflasem ce viață chinuită au dus pe vreme de război, ce sacrificii erau nevoiți să facă pentru a supraviețui, la ce evenimente au fost martori. Să fi rupt de familie, membrii să-ți fie uciși în fața ochilor, iar tu să nu poți vărsa o lacrimă pentru ei, știind că vei avea parte de aceeași soartă…nici nu-mi pot imagina asemenea lucru, să nu-ți poți plânge morții. Au fost siliți să-și trăiască copilăria prin case de copii, alții au fost suficienți de curajoși și au devenit iscoade, cu riscul de a fi prinși și torturați într-un mod de nedescris. Ca și copil, să ajungi să-ți dorești de Sărbători ”o mână de gloanțe” îți dă de gândit ce a fost în sufletul acelui copil de doar 10 ani…

Să fi copil pe vreme de război este cumplit, doar citind ce au simțit ei am avut inima cât un purice și ochii înlăcrimați. Le-am simțiti durerea într-un mod atât de profund, la un moment dat aveam impresia că ma aflu și eu alături de ei. Războiul le-a distrus copilăria și le-a lăsat sechele cu care sunt nevoiți să trăiască toată viața. Din mărturia unei fetițe a reieșit că i-a fost teamă de bărbați toată viața, căzând de ce erau capabili aceștia, nu s-a căsători niciodată și nici nu și-a dorit copii. Dacă făcea un băiat și ieșea precum bărbații întâlniți în copilăria sa? Să fii martor la asemenea fapte crude și să fii totodată neputincios…mă trec fiorii doar când mă gândesc… În memoria de copil rămâne întipărit totul, ca într-un album, ca niște fotografii…

Svetlana Aleksievici a scris durerea în acest volum și nu cred că am mai înlnit un roman la fel de cutremurător ca acesta. Mi-a intrat sub piele și-mi va rămâne multă vreme gândul la el de acum încolo. Trebuie să-mi fac curaj să citesc și ”Rugăciune pentru Cernobîl”, întrucât volumul mă așteaptă în bibliotecă, însă nu știu când îmi voi găsi acel curaj…

”Primii morți…Primul…Am văzut primul cal omorât…apoi o femeie omorâtă… M-a uimit. Îmi imaginam că în război sunt omorâți doar bărbații.”

”Era iunie, iar lunile mai și iunie din ’41 au fost reci. Dacă la noi liliacul înflorește cam prin mai, în anul acela a înflorit la jumătatea lui iunie. Și pentru mine, începutul războiului a rămas acosiat cu mirosul de liliac. Cu mirosul de mălin… Pentru mine, copacii ăștia miros mereu a război.”

”Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea… am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul.”

”Într-un sătuc german distrus am găsit o bicicletă pentru copii, căzută pe undeva. M-am bucurat. M-am urcat pe ea și am început să merg. Ce bine mergea! În timpul războiului nu văzusem nici un obicet pentru copii. Uitasem că există asa ceva – jucării pentru copii… Uitasem, pentru că eu am fost copil în timpul războiului…”

”O dată au făcut supă de mazăre, mirosea foarte bine. Peste cinci minute, din bucătărie s-a auzit strigătul înfiorător al fratelui meu. Turnaseră apă clocotită pe el pentru că îi rugase să-I dea de mâncare. Era așa de flămând, că a venit la mama să-i spună: ‘Hai să fierbem rățusca mea!‘ Rățusca era jucăria lui preferată, nu lăsa pe nimeni s-o atingă. Dormea cu ea.”

”Eu visam că o să cresc, o să încep să muncesc și o să-mi cumpăr multe rochii – una roșie, una verde, alta cu buline, cu fundiță. Cu fundiță neaparat! În clasa a șaptea am fost întrebată: ce vrei să te faci? Dar eu mă hotărâsem demult – croitoreasă. Cos rochii…”

„Hopeless. Fără speranţă” de Colleen Hoover (recenzie)

Titlul original: „Hopeless”

An publicaţie: 2017

Editura: Epica

Număr pagini: 368

Traducător: Adrian Deliu

“Îndrăgita autoare de bestselleruri Colleen Hoover istoriseşte, la această primă întâlnire cu publicul din România, fascinanta poveste a doi tineri cu un trecut tulburător, care pornesc într-o pasionantă şi palpitantă călătorie pentru descoperirea sensurilor vieţii, iubirii, încrederii şi, mai presus de orice, a puterii vindecătoare pe care numai adevărul o poate avea.

Sky, elevă în ultimul an de liceu, îl cunoaşte pe Dean Holder, un tip cu o reputaţie îndoielnică, rivalizând cu a ei însăşi. Încă de la prima lor întâlnire, acesta o îngrozeşte şi, în acelaşi timp, o captivează. Ceva inexplicabil legat de el îi declanşează amintiri din adâncurile trecutului ei tulbure, dintr-o perioadă aproape stearsă din memoria ei. Deşi Sky e hotărâtă să se ţină la distanţă de el, insistenţele lui neabătute şi zâmbetul enigmatic îi doboară barierele protectoare, iar legătura dintre ei creşte în intensitate. Însă misteriosul Holder ascunde, la rândul lui, destule secrete, iar de îndată ce acestea sunt dezvăluite, Sky cunoaşte o transformare ireversibilă, iar capacitatea ei de a avea incredere în semeni poate deveni o pierdere colaterală provocată de adevăr.

Numai înfruntând cu mult curaj dezvăluirile crude, Sky şi Holder pot spera să-şi vindece rănile sufleteşti şi să găsească o cale de a trăi şi de a iubi pe deplin.

‘Hopeless. Fără speranţă’ este un roman care vă va tăia respiraţia, captivându-vă şi amintindu-vă de prima voastră iubire.”

Este a doua carte ce o citesc de la autoarea Colleen Hoover, prima a fost “Totul se termină cu noi” (recenzia o găsiţi aici), şi am citit-o la insistenţele dragei mele colege de blog, Roxana. Nu era în plan să citesc “Hopeless. Fără speranţă”, însă am ajuns la ea datorită unui maraton, desi alegerea mea fusese să citesc “Ugly love”. Nu ştiu cu ce ţi-am greşit, Roxi, de m-ai zăpăcit de cap cu această carte, chiar dacă ştiai că-mi va frânge inima rău de tot.

Credeam că “Totul se termină cu noi” este cea mai dureroasă, după subiectul ce l-a tratat, însă am ajuns la concluzia că şi “Hopeless. Fără speranţă” este la fel de dureroasă…este profundă şi te atinge într-un mod cum nu te aştepţi. Nu ştiu cu ce-şi hrăneşte autoarea creierul de îi vin aşa subiecte în minte, dar să-l hrănească tot aşa în continuare…

“Hopeless. Fără speranţă” ne dezvăluie povestea tulburătoare a lui Sky şi Holder, o poveste învăluită în secrete şi multă durere, care te captivează de la prima pagină şi până la ultima, fiindu-ţi greu să şi respiri pe parcursul lecturii. Sky este elevă în ultimul an de liceu şi este un an total nou pentru ea, întrucât până în acest an, a învăţat acasă. Şi o dată cu acest nou an şcolar, viaţa ei se schimbă când îl întâlneşte pe Holder. Sky este îngrozită de el, dar în acelaşi timp, este şi atrasă foarte tare de persoana lui, chiar dacă îşi propune să-l evite, nu-i prea reuşeşte…Ce îi leagă pe cei doi sunt secretele, dar ce fel de secrete, rămâne să aflaţi voi…Eu nu am de gând să vă dezvălui absolut nimic…tac mâlc…

Însă ce pot să vă spun şi chiar vreau să vă spun este cum m-am simţit eu citind “Fără speranţă”: a fost o încântare şi un cuţit în inimă, ambele în acelaşi timp. Aşa de frumoasă mi s-a părut prima parte a cărţii, am râs foarte mult, mă distram copios, avea nişte replici ce mă atingeau pe suflet, ca în a doua parte, să fiu luată la palme. Dar nu orice palme, ci un val de palme, au venit aşa, pe nepusă masă…Fusesem atât de prinsă la un moment dat de poveste, încât nu mai aveam răbdare să citesc descrierile că mă interesa mai mult dialogul, să aflu o data care este treaba. Nici când citeam un roman poliţist sau un thriller nu eram aşa nerăbdătoare să aflu deznodământul. Am fost lovită de un uragan de sentimente, acum râdeam, ca în secunda următoare să-mi curgă lacrimi pe obraz şi să nu fiu în stare să mi le stăpânesc, am simţit furie la cote maxime (am avut un personaj pe care l-aş fi %#¤%#…vaaaii, că nu pot să scriu exact ce i-aş fi făcut că vă spoiler-esc şi nu vreau…), dar şi o durere de nedescris, nu ştiu ce cuvinte aş putea folosi ca să vă redau exact sentimentul…nu cred că sunt. După ce mi-a sfâşiat inima, mi-a mai tocat-o mărunt, mărunt, că doar nu era suficient să mi-o rănească, ca apoi să mi-o pună la loc şi să aibă pretenţia de la mine să mi-o reîntregesc, ca să poată bate iar…cum să mai fac asemenea lucru? Cu ce ti-am greşit, Colleen, de ai scris aşa o carte şi eu să mă iau după gura Roxanei şi să o citesc???

Şi când mă gândesc că vrusesem să citesc şi “Speranţa pierdută”, să aflu povestea şi din perspectiva lui Holder…guess again…o mai amân până în ianuarie, inima mea nu va suporta doză dublă de Colleen Hoover, nu sunt în stare să citesc mai mult de o carte pe lună de la ea, este prea profundă şi mă atinge într-un mod atât de plăcut şi dureros. Ar fi prea mult pentru mine…

Romanul “Hopeless. Fără speranţă” te învaţă cum să îţi îmbrăţişezi trecutul şi să faci pace cu acesta, să-ţi recapeţi încrederea în persoanele apropiate, dar mai ales, cum să-ţi vindeci rănile cele mai adânci şi să-ţi permiţi să iubeşti cu cea mai mare pasiune, să trăieşti adevărata iubire.

Chiar dacă am simţit o mulţime de sentimente, bune şi rele, cartea “Hopeless. Fără speranţă” este fără doar şi poate o carte ce nu trebuie să vă scape. Vi-o recomand din tot sufletul, ăsta mic şi prăpădit, ce a fost călcat în picioare şi zdrobit până nu a mai rămas nimic din el, însă înarmaţi-vă cu toate cele necesare că vă aşteaptă o poveste cum nu aţi mai aflat.

”Pentru că totdeauna cerul e frumos. Chiar și când e întunecat sau ploios sau noros, tot e frumos de privit. E preferatul meu, fiindcă știu că dacă vreodată o să mă simt rătăcit sau singur sau speriat, nu trebuie decât să privesc în sus, iar el o să fie acolo, orice-ar fi…și știu că totdeauna o să fie frumos.”

”Toate căsniciile au o dată de expirare, dacă intri în ele dintr-un motiv nepotrivit. Căsnicia nu ușurează situațiile…ci doar le îngreunează. Dacă te căsătorești cu cineva sperând că lucrurile se vor îmbunătăți, ai putea foarte bine să-ți pornești deja cronometrul încă din clipa în care spui `da`.

”Delicat, aspru, atent, egoist. În acest unic sărut simt mai multe emoții de-ale lui decât sunt în toate cuvintele pe care le-a rostit vreodată. Buzele noastre sunt, în sfârșit, îngemănate, pentru prima oară, sau pentru a douăzecea oară, sau pentru a milioana oară. Chiar nu contează, fiindcă, indiferent a câta oară ar fi…e absolut perfect. E incredibil și ireproșabil și aproape că merită să fi trecut părin toate câte-am trecut amândoi, doar ca să ajungem la un astfel de moment.”

„Wonder Woman: Fiica Războiului” de Leigh Bardugo (recenzie)

Titlul original: „Wonder Woman: Warbringer”

An publicaţie: 2019

Editura: Youngart

Număr pagini: 448

Traducător: Ioana Filat

“Salvând o tânără de la înec, Diana crede c-a făcut o faptă bună. Descoperă însă rapid că s-ar putea să fi condamnat lumea la moarte. Deși ea nu știe asta, mulți își doresc ca Alia Keralis să dispară, căci ea e Fiica Războiului, una dintre descendentele Elenei din Troia. Împreună, Diana și Alia trebuie să facă față mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, cât și din cea a zeilor. Vor reuși să salveze lumea de la dezastru?

Călătoria o poartă pe Diana din insula ei fermecată, până în New York și înapoi în Grecia. Înainte de a se căli în război, Wonder Woman are atâtea de aflat despre lumea muritorilor!”

Parcă ieri m-a dus iubitul la filmul „Wonder Woman” (m-a ameţit de cap cu toţi supereroii şi era mega încântat de film, aşa că am mers…), iar citind cartea am retrăit o parte din emoţiile avute la vizionarea filmului. Clar nu se compara cartea cu filmul, în acest caz au fost total diferite, deşi mă aşteptam ca acţiunea sa fie la fel…aşteptam acel Făt – Frumos… La momentul când am vizionat filmul, nu ştiam de existenţa cărţii, însă când am aflat…inima mea şi-a dublat mărimea, abia aşteptam să se traducă şi la noi (doar ce ieşise de sub tipar în străinătate…). A mai durat ceva timp până am reuşit să am cartea, însă a meritat aşteptarea…a fost o lectură de milioane, de multă vreme nu am mai citit o carte cu atâta pasiune. Mi-am înnebunit urmăritorii de pe bookstagram cu story-urile…sorry, not sorry…

Şi acum despre carte…cu ce să încep? Că m-am îndrăgostit instant de Diana? De amazoane? De alura lor exotică? Puterea lor?…m-am îndrăgostit de absolut tot, de la copertă, la acţiune, la personaje… Prinţesa Diana este o amazoană ce locuieşte pe insula Themyscira, alături de mama sa şi ale sale surori, care vrea să-şi dovedească adevărata valoare într-o misiune eroică, nu în simple competiţii organizate pe insula, vrea să fie apreciată şi respectată pentru cine este, nu doar pentru statutul său, succesoarea la tron. Diana este o femeie hotărâtă, care, o dată ce îşi pune ceva în gând, cu greu renunţă la idee, mai ales când vine vorba de salvarea unei persoane. Aşa, ajunge să o salveze de la înec pe Alia, atunci când vasul pe care era aceasta, se scufundă, Alia fiind singura supravieţuitoare din naufragiu. Aparent, Alia pare a fi un om obişnuit, însă…aparenţele înşeală… Împreună, cele două pornesc în misiunea vieţii lor, fiind nevoite să facă faţă mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, dar şi din lumea zeilor…

Lăsându-mă prinsă de lectură, am pornit într-o aventură cum nu am mai avut de mult timp. Am luptat cot la cot cu o amazoană, am fost vrăjită de calităţile unei amazoane, pe lângă frumuseţea debordantă, puterea şi-a spus cuvântul…(când cresc mare, vreau şi eu să fiu ca Diana…). Alia şi Diana sunt atât de diferite, dar totuşi atât de asemănătoare, una muritoare, cealaltă nemuritoare, unite de un singur scot: salvarea lumii. Dacă vor reuşi sau nu, rămâne să aflaţi voi ;). Le-am simţit neaprecierea, durerea de a fi nevoite să accepte mereu ordine de la ceilalţi, dar şi curajul de a înfrunta obstacolele întâlnite. Le-am simţit emoţia, durerea fizică, dorul şi m-am bucurat enorm când am realizat că Alia are persoanele potrivite pe care se poate baza mereu. Am trăit toată această aventură cu sufletul la gură, părul zburlit la ceafă şi mereu în alertă, nu ştiam la ce să mă mai aştept.

„Wonder Woman: Fiica Războiului” este despre femei puternice, cărora nu le este recunoscută adevărată valoare şi caută să fie apreciate, este despre familie şi legături de sânge, despre prieteni neînfricaţi şi mereu puşi pe glume (câteodată, viaţa trebuie să o mai iei şi în glumă)…este despre iubire şi grija faţă de cel de lângă tine, dar şi despre trădare, râvnirea la putere. Le mulţumesc din suflet celor de la Editura YoungArt pentru acest exemplar, iar voi găsiţi cartea aici :).

„Într-o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.”

„Viaţa e doar cât ar da un fluture din aripă – nici n-apucă s-o aibă în faţa ochilor şi s-o înțeleagă, că s-a şi terminat.”

„Bărbaţii îşi închipuie că puterea unei femei stă în trăsăturile ei frumoase, în mădularele ei mlădioase.”

„Nu putem să trăim toată viaţa ascunse, întrebându-ne ce isprăvi am putea să înfăptuim dacă ni s-ar da doar o şansă. Şansa trebuie să ne-o creăm singure.”

„Nu-i drept să-i ceri cuiva să nu-și trăiască pe deplin viaţa. Nu poţi să trăieşti mereu cu teama în suflet. Fie îţi iei viaţa în mâini, fie trăieşti la întâmplare.”

„Doliul pe care îl simţeau amândoi era ca un scut nedorit, un zid care-i despărţea de restul lumii. Uneori părea un obstacol de nepătruns, de parcă nimeni nu avea cum să ştie vreodată prin ce trecuseră amândoi, cum era să ţi se destrame lumea în chiar miezul ei.”

„De trei ori tu” – partea întâi de Federico Moccia (recenzie)

Titlu original: „Tre volte te”

An publicaţie: 2019

Editura: Bestseller

Număr pagini: 480

Traducător: Viorica Ungureanu

„După șase ani, viața protagoniștilor noștri s-a schimbat. Păreau să fie fericiți, dar când se așteptau mai puțin, drumurile lor s-au încrucișat din nou…

După succesul cărților „Trei metri deasupra cerului” și „Te doresc”, vine continuarea poveștii de dragoste dintre Step, Babi și Gin. Vor rămâne împreună Step și Gin? Este fericită Babi în căsnicia ei?

În „Trei metri deasupra cerului”
Babi i-a frânt inima

În „Te doresc”
Gin l-a învățat să iubească din nou

În „De trei ori tu”
Step se află la o răscruce…

Cum se va termina povestea lui Step, Babi și Gin?”

Mi-a fost tare dor de personaje, în special de Gin şi Step, dar şi de Pallina 😊, de Babi, în schimb, absolut deloc…nu am putut-o înghiţi de la primul volum şi se pare că nu s-a schimbat acest lucru…Vreau în primul rând să-i mulţumesc editurii Bestseller pentru că au fost tare drăguţi şi mi-au oferit acest exemplar, mi l-am dorit enorm de mult 😊…Cartea o găsiţi aici.

Şi acum să mă descarc, altfel cred că am să explodez…la propriu…Cum vă spuneam, de Babi nu mi-a fost drag de la bun început, mi s-a părut mereu a fi o prefăcută, ce rănea fără să ţină cont de sentimentele celorlalţi, se gândea doar la ea şi, mult mai rău de atât, nu îndrăznea să îţi înfrunte mama, mereu se lăsa manipulată de aceasta. A preferat să urmeze cuvântul mamei, dar să fie nefericită toată viaţa…ştiu că sunt naşpa la faza asta, dar o merită, sincer…când iubeşti, lupţi…indiferent de consecinţe…Şi ce mi s-a părut şi mai trist, este că a devenit asemenea mamei sale…mai mult nu va spun, că vă dau spoiler, aşa că, rămâne să citiţi volumul ;).

Cât despre Gin…am iubit-o şi o iubesc enorm, mi-a picat la suflet din prima şi aveam doar fluturi în stomac atunci când o ştiam în prezenţa lui Step. Am apreciat-o pentru îndrăzneala de care a dat dovadă, sinceritatea ei pură, chiar dacă era conştientă că e posibil să sufere…era şi este o femeie de viaţă 😊. Gin şi Step erau perfecţi împreună, împărtăşeau aceeaşi nebunie…şi cel mai mult m-am bucurat când a ales să-i mai acorde o şansă, aşa că, Step…să nu o ratezi, că te strâng de gât…

Ehh, Step…altă iubire de-a mea…ce mi-ai făcut el mie, încă de la primul volum…aşa mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo în carte, să-i bag puţin minţile în cap. Dacă acum nu mai puteam de dragul lui şi mă topeam toată la unele gesturi, în secunda următoare îmi venea să tîle desfiinţez, aşa de ciudă îmi era pe el că nu reuşea să fugărească fantomele trecutului…

În mare, mi-a plăcut volumul, însă mă aşteptam la mai multă acţiune din partea personajelor principale, sincer…mă aşteptam chiar să o găsesc şi pe Pallina mai mult, îmi era dragă şi mi-am dorit în primul volum ca ea să rămâna cu Step, dar nu a fost să fie…Am fost suprinsă de numeroase detalii privind viaţa profesională a lui Step, am impresia că mai mult am descoperit despre jobul său decât trăirile sale. Au fost pasaje în care am fost încercată de atâtea sentimente contradictorii şi aşa o furie simţeam, că nu ştiam cum să mă detensionez…aş fi vrut să întâlnesc mult mai multă emoţie, cum am întâlnit în celelalte volume. Ce e drept, volumul de faţă ne prezintă niste personaje mult mai mature, ce au scăpat de nebunia adolescenţei şi impulsurile cu care venea adolescenţa la pachet, dar parcă, lipsite de emoţie…

M-a durut foarte tare că Babi s-a hotărât să îşi facă apariţia, mai ales după ce în primul volum i-a frânt inima lui Step în ultimul hal, aşa de ciudă mi-a fost pe ea…parcă îşi impunea să nu-i permită lui Step să fie fericit şi mereu îl bântuia. Dacă atunci nu l-a mai vrut, ce i-l mai trebuie acum? Asta nu am reuşit eu să pricep până la finalul volumului…

Sunt tare curioasă cum se va încheia povestea, ce anume va decide Step să facă în continuare, finalul primei părţi din al treilea volum m-a lăsat cu un mare semn de întrebare şi nu ştiu ce răspuns să-mi dau…ar fi cazul să pun mâna pe partea a doua a volumul şi să-mi aflu răspunsurile…sper să fie aşa cum îmi doresc, dar când vine vorba de Step, ar trebui să mă aştept să fiu surpinsă, încă nu ştiu dacă în mod plăcut sau nu…

„Şi nu e frumos să ai încredere deplină în cineva? Să te laşi în mâinile lui, să-i încredinţezi orice posibilă incertitudine, orice îndoială, exact cum faci tu cu mine? Cred că e cel mai frumos lucru din lume.”

„Să pierzi un prieten atât de bun când încă eşti tânăr e ca şi când te-ai trezit pe neaşteptate. Te credeai nemuritor, dar de fapt te regăseşti un nenorocit. Amputat. Viu, dar fără un prieten.”

„În frumuseţea unui zâmbet de copil vei recunoaşte ceva din tine, îţi vei vedea proiecţia, calităţile şi defectele, continuitatea ta.”

„Eu îţi garantez că vor urma şi vremuri grele, într-un anumit moment, unul din noi sau ambii vom dori să punem punct… Dar îţi garantez totodată că dacă nu-ţi cer acum să fii a mea, voi regreta toată viaţa, pentru că simt în inima mea că eşti unică pentru mine.”

„Dar oare se poate trece peste o trădare? Nu e ca o zgârietură, o cădere petrecută în copilărie, dar care a gravat pe pielea ta dunguliţa aceea albă abia vizibilă?”

„Uneori carnea, pastele, pizza, bucatele pregătite sunt gustoase, că de altfel, ce viaţă mai e? Ca şi friptura pe care ne-o aduc… Poate să-ţi facă şi rău, dat cât e de bună… La fel este şi căsnicia. Pasul acela curajos dă savoare la tot restul. Şi nu poate să-ţi facă decât bine.”

„Oamenii trăiesc diferit durerea morţii. Lipsa cuiva ne poate face să ne pierdem încrederea.”

„Căsnicia este un pic ca şi războiul. În sensul că lucrurile sunt uşoare la început pentru că este pasiunea, dorinţa, plăcerea de a fi împreună, iar mai târziu lucrurile se pot schimba, dacă nu eşti în stare să te schimbi tu.”

Cărți crăciunistice de la Editura Univers Enciclopedic :)

Când se aduce vorba de Crăciun, la Kids U se declanșează isteria, este unul dintre cuvintele magice 😊. Atunci încep toți copiii să ne spună ce vor să le aducă Moșul, vorbesc unii peste alții, este o adevărată nebunie, nu te mai poți înțelege cu nimeni…Până și noi, adulții, ne bucurăm de Crăciun, doar este vremea cadourilor 😊.

Și cum altcumva să celebrezi Sărbătoarea Crăciunului, dacă nu alături de povești minunate? Iar mai jos, vă prezint o parte din cărțile crăciunistice, de data aceasta de la Univers Enciclopedic 😊.

Nu este prea devreme sau poate prea târziu să îi spunem Moșului ce ne dorim, nu? Sau trebuia să fi procedat și noi precum Ratonul Emil din “Dorință de Crăciun” și să-i trimitem lui Moș Crăciun multe scrisorele, să fiu siguri că ajunge la noi cadoul dorit? Copilașii au fost tare curiosi dacă Ratonul Emil își va primi cadoul dorit, însă au fost suprinși de cum s-a încheiat povestea. Pe toată durata lecturii s-au minunat de ilustrațiile cărții, acestea ținându-i atenți până la final 😊. Ca să nu vă mai spun, când au început să-și exprime și ei dorințele pentru Crăciun, nu s-a mai înteles nimic, toți erau tare entuzismați de a ne împărtășii dorințele și vorbeau unul peste celălalt.
O lectură magică despre minunea prieteniei! Perfectă pentru Crăciun! 😊

Cu toții îl așteptăm nerăbdători pe Moș Crăciun, până și noi, cei mari (eu, una, sigur îl aștept…), dar ce facem când el are parte de o întâmplare nefericită și își pierde memoria ☹? Află și tu ”Cum a fost salvat Crăciunul” alături de Luca în această poveste haioasă, magică și plină de ilustrații ce te teleportează direct în sânul Sărbătorii Crăciunului 😊.

În cartea “Un Crăciun elefantastic” ne-am îmbarcat în containerul mobil plutitor pe schiuri alături de Austin, Luiza și Timbo pentru a descoperi cine aduce acasă cadourile, Îngerul Crăciunului sau Moș Crăciun? La această întrebare veți afla răspunsul după ce veți citi cartea, o găsiți aici 😊. Ca de obicei, au fost fascinați de ilustrații și atât cei mari, cât și cei mici, s-au bucurat la maxim de călătoria alături de Austin, Luiza și Timbo 😊.

Esme și Urs ne-au dezvăluit cât de frumos este să legi prietenii, cât de magică este această relație, mai ales când întâlnești și obstacole pe drum…Ce ai putea să-ți dorești mai mult de sărbători decât să-i ai pe cei dragi alături, familie sau prieteni? Iar Esme și Ursul ne-au arătat care este ”Cel mai frumos cadou din lume”, cu ilustrații pe măsură și o poveste emoționantă despre prietenie. Sfat: să nu-i întrebați pe cei mici care este cel mai frumos cadou din lume, întrucât sunt foarte multe și nu se pot hotărî pe unul singur…


“Pe urmele Stelei de Crăciun” prezintă o scurta poveste despre miracolul de Crăciun, numai bună pentru cei mici! În drumul său spre Steaua de Crăciun, Ursul se întâlnește cu multe animăluțe, ce-l însoțesc în călătoria sa, vrăjiți de marea Stea și curioși de ce strălucește atât de tare 😊. Povestea este redată într-un limbaj cât mai simplu, cu fraze scurte și cât mai pe înțelesul celor mici, aceștii fiind foarte prinși de poveste și au rămas uluiți de ilustrațiile cărți, chiar s-au arătat foarte bucuroși să numească animăluțele care au ales să-l însoțească pe Urs 😊.

Cartea “Crăciunul ursulețului” ne spune o nouă scurtă poveste despre Crăciun, perfectă pentru prichindei și nu numai, cu un miros…îmbietor 😊. Ilustrată într-un mod plăcut și cu rime ușoare, ai noștrii copilași s-au bucurat de zăpadă alături de ursuleț, dar și de minunata surpriză ce îl aștepta acasă 😊. Cei mai mari ne-au mărturisit că așa supriză își doresc și ei să-i aștepte acasă…ce supriză, rămâne să aflați voi 😉.

Cine nu se bucură când vine Crăciunul? În ”Crăciunul din pădure” aflăm că și animăluțele se pregătesc să împodobească bradul, iar Mimi, șoricica, se gândește dacă Moș Crăciun îi va găsi. Ar fi trist să rămâi fără cadouri de Crăciun…Dar când hotărăște să-l aștepte pe Moș Crăciun alături de Țopăilă…eh, rămâne să descoperiți voi ce se întâmplă 😉…Ilustrațiile au creat o poveste atât de frumoasă, ce ne-a fascinate până și pe noi, adulții, ce să mai spun despre copii…

”Cel mai frumos Crăciun” ne spune o poveste ruptă din realitate, prezentată cu ajutorul unui text ușor și, totodată, încărcat de emoție. În vremuri grele pentru unii, fii mai bun și dăruiește, sigur vei împărți bucurii! Cum poate fi ”Cel mai frumos Crăciun” pentru familia Șoricescu, dacă nu alături de familie? Ilustrațiile cărții, pe mine personal, cel puțin, m-au emoționat foarte tare, copilașii au fost foarte captivați și au ascultat atenți povestea Feliciei și a lui Felix 😊.

Alături de Firicel și Firica am aflat ce lucruri interesante se întâmplă iarna: ce păsări rămn la noi pe timp de iarnă, ce animăluțe au blana sufficient de groasă pentru a nu simți frigul, am patinat pe lac împreună cu prietenii, dar am servit și o cacao caldă la Târgul de Iarnă 😊. Însă, cel mai important lucru, am copt prăjiturele alături de bunica Maia…La finalul cărții ”Micul Păianjen Firicel – ce minunată este iarna!” găsim și rețeta prăjiturelelor, eu vă sfătuiesc să o încercați, sunt delicioase 😊!

Din păcate, mare parte din cărțile prezentate nu se mai găsesc pe stoc, însă găsiți alte cărți minunate despre Crăciun pe site-ul editurii aici 😊.

„Zile de Crăciun: gânduri de sărbători” de M.H. Clark (recenzie)

Titlul original: „Days of Christmas”

Text: M.H. Clark

Ilustraţii: Jessica Phoenix

An publicaţie: 2019

Editura: Cartemma

Număr pagini: 64

Traducător: Laura Frunză

“Această carte cuprinde gânduri care să te însoţească în fiecare zi până la Crăciun. Citeşte câte o pagină pe zi, începând cu 1 decembrie şi terminând cu ziua de Crăciun, ca pe un calendar de Advent, sau alege cugetarea care se potriveşte cel mai bine cu starea ta de spirit din ziua respectivă. Poți citi câte o pagină dimineața, înainte de masă, la ceai sau la finalul unei zile aglomerate. Sunt gânduri care îşi vor găsi singure drumul spre inima ta și care te vor ajuta să‑ţi reamintești ce semnificaţie are sărbătoarea Crăciunului pentru tine.”

Când vine vorba de Crăciun, mă entuziasmez asemenea unui copil mic atunci când primeşte o surpiză, iar la momentul când editura Cartemma s-a oferit să-mi trimită un exemplar din cartea “Zile de Crăciun”, am fost cea mai bucuroasă fiinţă de pe pământ, pe această cale ţin să le şi mulţumesc pentru cartea oferită 😊. Când am luat-o pentru prima data în mâini, primul lucru ce l-am făcut a fost să o miros, ştiu, sună ciudat, dar mirosul de carte nouă pe mine mă înnebuneşte, plus de asta, aveam senzaţia că aceasta carte poartă mirosul sărbătorilor de iarnă :).

Am citit “Zile de Crăciun” chiar din prima zi când am primit-o, (dar şi în zilele ce au mai urmat), nu mă puteam abţine şi îi mângâiam fiecare pagină, mă bucuram de fiecare ilustraţie ce-mi răsfăţa vederea, cu fiecare pagină parcursă îmi aduceam aminte de Sărbătorile ce le petreceam alături de cei dragi când eram copil. “Zile de Crăciun” vine cu 24 de gânduri minunate perfecte pentru sărbători, fie că alegi să le descoperi în fiecare zi începând cu 1 decembrie şi până la Crăciun, indiferent de momentul zilei, fie alegi să o parcurgi cap – coadă, îţi dă o stare de bine şi te pregăteşte pentru magia Crăciunului.

Mi-am amintit de ce îmi place atât de mult Crăciunul şi de ce aştept cu nerăbdare această sărbătoare: mă umple de căldură, simt pace în suflet, am speranţa la mai bine, credinţă că minunile se înfăptuiesc, mă simt mai darnică, dar mă şi bucur nespuns atunci când sunt cadorisită :). Aştept colindătorii cu braţele deschise, să vestească Naşterea Domnului, însă, ce e drept, sunt tristă când realizez că tot mai puţini copiii merg cu colinda şi este păcat că asemenea tradiţie se va pierde cu timpul :(.

Lasă-te şi tu învăluit de magia sărbătorilor şi bucură-te de ele ca atunci când erai copil, descoperă frumuseţea lor alături de “Zile de Crăciun” (o găsiţi pe site-ul editurii Cartemma aici ).

”Pânza de paianjen” de Cella Serghi (recenzie)

An publicație: 2009

Editura: Litera

Colecție: Biblioteca pentru toți

Număr pagini: 416

”Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, eroina Diana Slavu își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existențe cenușii, marcate de apăsarea săraciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice ființă care-a avut puterea să-și urmărească, cu ochi lucizi și uimiți, propria devenire, orice femeie care măcar o clipă s-a simțit încorsetată de condiția sa strâmbă într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite, se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste fără odihnă a Dianei Slavu.”

Cartea mi-a fost recomandată de două persoane dragi mie, și anume Ela (@mihaelamotreanu) și Emina (@emma.carti.cafea.citate), iar acest exemplar mi-a fost oferit de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale 😊. Cartea ”Pânza de paianjen” o găsiți aici.

Este prima carte ce o citesc de la autoarea Cella Serghi și am avut plăcuta supriză să aflu că este o autoare româncă. Nu am mai citit un roman clasic din literatura română de pe vremea când eram la liceu, iar atunci citeam cărțile din programa obligatorie (au trecut deja 10 ani de atunci și este păcat, pentru că avem și noi romane frumoase, ce merită descoperite – ar trebui să îmi propun ca măcar o dată pe lună să citesc un autor român clasic, nu doar autori străini, doar sunt ROMÂNCĂ, nu?).

”Pânza de paianjen” este una dintre acele cărți pe care, eu personal, o găsesc greu de descris. Deși povestea pare a fi relatată din pespectiva Ilincăi Dima, prietena Dianei, nu este chiar așa, lucrurile se schimbă și ”Pânza de paianjen” devine jurnalul Dianei Slavu, așa ajungem noi, cititori, să o cunoaștem. Până să ajung în punctul în care Diana își povestește viața, eu am reușit să o descopăr destul de bine prin ochii prietenei sale, Ilinca: Diana era o femeie cochetă, îi plăcea să strălucească, să cucerească, să aprindă focuri de paie, dornică să știe cât de departe poate merge puterea sa de cucerire, ceea ce mi s-a confirmat pe parcursul lecturii.

Diana Slavu și-a trăit copilăria în sărăcie, mereu cu grija zilei de mâine, forțată de împrejurări să-și schimbe destul de des domiciliul, rușinată de viața ce o ducea și își dorea să lase impresia că este o cu totul altă persoană. Fiind o copilă frumoasă, nu a fost lipsită de complimente, băieți și bărbați de toate vârstele o remarcau, ajungând să o dorească. În adolescență se îndrăgostește de Petre Barbu, un pictor ce l-a întâlnit la Mangalia, iar de atunci, în fiecare bărbat ce-l va întâlni de-a lungul vieții, va încerca să-l găsească pe Petre. Nici după ce se va căsători, nu se va simti împlinită complet, ceea ce mi s-a părut chiar trist, mai ales că a dus o viață încărcată de greutăți.

Am fost încercată de sentimente contradictorii cu privire la Diana. Dacă acum o admiram pentru puterea de care dădea dovadă atunci când era nevoie să se adapteze, în secunda următoare mă deranja insensibilitatea pe care o arăta faţă de părinţii ei, veșnica nemulțumire cu privire la hainele sale, dar şi la casele în care erau nevoiți să locuiască. Ce m-a impresionat a fost felul cum reuşea, de fiecare data, să se prezinte mai elegantă decât colegele sale de la școală, cele cu statut social mai înalt.

Am avut momente când romanul mă obosea datorită numeroaselor descrieri (se pare că am o problemă cu descrierile în exces, nu cred că voi remedia acest lucru prea curând…), însă au fost descrieri care m-au determinat să-mi doresc și mai mult să văd și eu marea (până în prezent, nu am ajuns să văd marea ☹), să cutreier și eu străzile Mangaliei și ale Constanței, să vizitez București-ul, dar și celelalte orașe unde a trăit Diana. Romanul mi-a plăcut datorită faptului că prezintă frânturi din viața reală a autoarei, chiar iubirea neîmplinită fiind trăită de Cella, însă mă așteptam să o descopăr și pe Ilinca mai mult, să nu rămână doar un personaj secundar care să-mi prezinte viața Dianei cu ajutorul jurnalului său.

Finalul m-a suprins puțin, dar dacă stau bine să mă gândesc, toate acțiunile sale au adus-o pe Diana în punctul în care se află acum. Mă bucur foarte mult că am descoperit romanul ”Pânza de paianjen” și sper să mă țin de promisiunea făcută mie de a mai citi și ale romane interbelibe din literatura română 😊.

”De cele mai multe ori auzeam că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată m-a încredințat, până la urmă, că este frumoasă de-a binelea.”

”Nu pot să-ți spun că o iubeam. Dar mă obseda. Și nu fizic. Nu… Nu știu în ce sens, așa cum mă atrage largul mării… sau unele flori pe crestele munților.”

”Nu e ușor să-ți explic nici cu ce se ocupă tata, nici ce fel de om e. Sunt oameni care scormonesc pământul ca să găsească petrol, tata scormonește mintea ca să găsească idei.”

”Tatăl tău e ca o băutură tare. Nu e ușor să trăiești cu el, dar când trăiești lângă un astfel de om, ceilalți îți par anoști, siropoși.”

”Ca o linie puternică la orizont, mi-a apărut marea, imensă, verzuie ca jadul și umflată ca o respirație urișă. Am privit cu ochii deschiși, însetați, dornici s-o cuprindă toată. Era o lumină involtă și un aer limpede și tare, pe care mi se părea că l-aș putea pipăi. Parcă niciodată nu fusese furtună. O pulbere de aur aprins juca între cerul înalt și marea grea.”

”Tu ai atâta sensibilitate! Nu-nțelegi că merită să trăiești pentru ca să vezi cum cad frunzele și apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?”

”Vezi tu, cei bogați au destui apărători, și nici n-au nevoie de ei. Pe ei îi apără banii… pe cei săraci nu poate să-i apere nimeni.”

”Așa îmi închupui viața, ca o pânză de paianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

”Camera de sticlă” de Simon Mawer (recenzie)

Titlul original: ”The Glass Room”

An publicație: 2013

Editura: Art

Număr pagini: 488

Traducător: Andra Matzal

”Cehoslovacia, sfârşitul anilor ’20. Liesel se îndrăgosteşte de Viktor Landauer, moştenitorul unei familii înstărite de evrei. Cei doi tineri, care frecventează înalta societate a „anilor nebuni”, îşi doresc o casă modernă. La Veneţia îl întâlnesc pe arhitectul care i-ar putea ajuta să-şi îndeplinească visul, Rainer von Abt, un adept al lui Loos, Mondrian şi Le Corbusier. Acesta va proiecta pentru cei doi un palat de sticlă, o operă de artă bazată pe întru totul pe transparenţă şi lumină. Mai mult decât o casă, e vorba de un adevărat act de credinţă într-un secol în care, sunt convinşi cei doi tineri căsătoriţi, arta, ştiinţa şi democraţia vor reuşi să împrăştie întunericul. Însă speranţele tânărului cuplu, ca de altfel cele ale unei întregi societăţi, vor fi spulberate de hazardul vieţii conjugale şi al istoriei, pe fundalul dramatic al ocupaţiei naziste, apoi sovietice, a Europei Centrale.

Un mare roman de dragoste şi o reflecţie asupra destinului individului prins în vârtejul vremurilor.”

Cartea ”Camera de sticlă” am văzut-o pentru prima dată pe site-ul celor de la Cartepedia (o găsiți aici) și am fost atrasă în primul rând de titlu, ce-mi transmitea transparență, deci liber de minciuni, apoi am citit descrierea și am spus că ar fi interesantă o așa carte de parcurs. Iar acum că am ajuns la final și vă scriu aceste rânduri, nu știu să exprim exact cum mi s-a părut cartea. Nu pot nici să spun că mi-a plăcut, dar nici că mi-a displăcut, a fost undeva la mijloc, însă tind să spun că m-a cam dezamăgit, probabil aveam alte așteptări, dar sincer, nici eu nu știu exact la ce mă așteptam 😐.

Începutul cărții ne prezintă familia Landauer, un cuplu de tineri proaspăt căsătoriți: Liesel, ce provine dintr-o familie de germani, și Viktor, un evreu înstărit, aflați în luna de miere la Veneția. Aici îl întâlnesc pe arhitectul Rainer von Abt, care le promite că le va crea casa visurilor lor. Ajunși înapoi acasă, are loc tot procesul construirii casei (ceea ce pe mine m-a doborât complet, nu mă așteptam chiar la detalii privind construirea unei case, pozitionare și toate cele) – la final rezultând o adevărată artă, casa visurilor lui Liesel și Viktor, cea mai iubită camera fiind Camera de sticlă, cu al său perete de onix, ce creează o atmosferă ce te vrăjește.

A durat ceva până să realizez că mare parte din acțiune se învârte în jurul acelei camera, desi eu mă așteptam ca acțiunea să fie pusă pe personajele cărții. Camera de sticlă era spațiul unde, cu timpul, au ajuns să fie dezbătute diverse subiecte, să fie ținute serate muzicale – locul unde au fost dezvăluite adevăruri, dar s-au spus și multe minciuni. S-au întâmplat multe în viața cuplului Landauer, iar acea casă în care locuiau aceștia, creată complet din sticlă tocmai pentru a transmite transparența familiei – adevărul, supriza mea a fost că nu s-a dovedit a fi chiar așa, minciuna dezvoltându-se foarte bine în acest spațiu și conviețuind perfect cu transparența.

”Camera de sticlă” este asemeni unui martor, relatează întâmplări din anii `20 și până în anii `90, casa fiind supusă multor schimbări, începând cu proprietarii – Liesel și Viktor fiind nevoiți să abandoneze casa și să fugă în Elveția, ajunge să fie ocupată de naziști, apoi doctorul Werner Stahl devine noul proprietar, ca în final casa să devină muzeu. Este dovada clară a faptului că timpul își spune cuvântul asupra vieții omenești, dar asupra locuințelor nu, omul este trecut în uitare mult mai repede decât un spațiu locuit.

”Chiar despre asta e vorba: perfecțiune. Perfecțiune a proporției, a iluminării, a atmosferei și a stilului. Frumusețea făcută manifest.”

”Dincolo de latura liniștită a dragostei lor, apăru de puțin timp această înstrăinare. Poate că avea de-a face cu dificultățile nașterii și cu boala ce a urmat. Poate că avea de-a face cu ceva din comportamentul lui, o înstrăinare a minților, chiar dacă nu exista și o înstrăinare a corpurilor. Poate că la asta ar trebui să te aștepți de la o relație matură: dragostea se traduce în afecțiune, iar dorința, într-un fel de mulțumire placidă.”

”Adevărata esență a Camerei de Sticlă este rațiunea. Pentru el, reprezintă întruchiparea rațiunii pure a templului grecesc classic, frumusețea austere a compoziției perfecte, grația și echilibrul unei picture de Piet Mondrian. Nicio curbă care să perturbe austeritatea dreptunghiulară a spațiului. Nicio volută și niciun ornament, nimic straniu sau întortocheat. Aici, totul poate fi înțeles ca o chestiune de proporții și dimensiune.”

”Mie-mi place la nebunie minciuna. Tuturor ne place. Fără minciună n-ar mai exista artă.”

”Fata înecându-se” de Caitlin R. Kiernan (recenzie)

Titlul original: ”The Drowning Girl”

An publicație: 2012

Editura: Paladin

Număr pagini: 376

Traducător: Flavius Ardelean

”În familia lui Imp, nebunia se aliniază ordonat, ca va­goanele unui marfar: bunica, fiica, fiica fiicei… Imp este schizofrenică şi o ştie. Cu ajutorul medicamentelor şi al psihiatrei, Imp este bine – până când o întâlneşte pe Eva Canning, care seamănă tulburător de mult cu tânăra din Fată înecându-se, un tablou ce o obsedează din copilărie. Sirenă, lup sau fantomă, Eva o bântuie şi o aruncă într-un vârtej de vise şi amintiri care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Ca să scape din labirintul obsesiilor, Imp începe să scrie, iar hotarul ce separă închipuirea de realitate şi magia de nebunie dispare cu totul. Treptat, autobiografia ei se transformă într-o poveste cu fantome, sirene şi vârcolaci, într-un fantasy întunecat şi erotic în care nimic nu e ceea ce pare.”

”Fata înecându-se” a fost una dintre cele mai ciudate lecturi, sincer. M-am pierdut printre rândurile cărții, nu am mai reușit la un moment dat să fac diferența dintre realitate și ficțiune. Ce e drept, mi-a fost puțin greu la început să avansez cu lectura, dar pe parcurs m-am lăsat învăluită de povestea lui Imp.

India Morgan Phelps este schizofrenică, dar cu ajutorul medicamentelor și al psihiatrei sale, reușește să-și țină boala sub control. Are parte și de o poveste de dragoste alături de Abalyn, o gameriță transgen, până când îi iese în cale Eva Canning – o fată ce seamănă foarte bine cu un personaj ilustrat într-un tablou ce o obsedează pe Imp încă din copilărie.

Până la întâlnirea dintre Imp și Eva, nu am întâmpinat deloc dificultăți în a deosebi adevărul de ficțiune, totul avea legătură și puteam face corelațiile, îmi era mult mai ușor să urmăresc firul poveștii. Însă de la momentul întâlnirii, am fost dată peste cap complet, nu mai știam ce e real, unde vorbește nebunia din Imp, ce este adevărat și ce este născocire. Am fost bântuită de fantome și vrăjită de fantome, dar și vânată de vârcolaci…total zăpăcită de cap, încât asemeni lui Imp, nu am mai putut separa ficțiunea de adevăr, dar nici realitatea de imaginație.

Cu toate ca sunt pasaje unde romanul oferă detalii inutile (părerea mea), ele sunt acolo să demonstreze cum funcționează mintea lui Imp (la această concluzie am ajuns…). Pătrunzi în profunzimile minții sale, trăiești câteva pagini bune aflând ce ascund gândurile ei, este totodată incredibil, dar și infricoșător. Parcurgând aceasta carte, mi-a trezit multe întrebări, dar am primit și răspunsuri, nu chiar la toate, dar la mare parte din ele. Întrebarea mea cea mai importantă a fost dacă Imp va avea același destin ca mama și bunica sa sau nu? Ce destin, rămâne să descoperiți voi 😉.

Mă bucură faptul ca am avut ocazia să descopăr și un altfel de fantasy, mai întunecat, dar și cu puțin erotism, iar dacă sunteți împătimiți ai fantasy-ului, dar și genului psihologic, chiar vă recomand să o citiți (o găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊).

”Nicio poveste nu are un început și nicio poveste nu are un sfârșit. Începuturile și sfârșiturile pot fi concepute pentru a servi unui scop, unei intenții momentane și trecătoare, dar sunt, în esența lor, arbitrare și există doar ca niște constructe confortabile în mintea omului. Viețile sunt dezordonate și, când începem dă le povestim, sau să povestim părți din ele, nu putem niciodată discerne momentul precis și obiectiv în care a început un eveniment anume. Toate începuturile sunt arbitrare.”

”Nimic nu e vreodată direct și pierdem mult din adevăr prefăcându-ne că ar fi.”

”Normalul e o pastilă amară pe care nu vrem s-o luăm.”

”Oamenii morți, gândurile moarte și, poate, momentele moarte nu sunt niciodată cu adevărat moarte și ne modelează fiecare clipă a vieții. Le subestimăm, iar asta le dă putere.”

”Ea m-a învățat că necunoscutul este imun la facultățile rațiunii umane, că ceva nevăzut, dar înfometat, care stă sub apă pe care nu-l poți vedea e mai înspăimântător decât un rechin de șase metri înfometat. Pentru că necunoscutul este chiar mai înspăimântător decât un adevăr atât de groaznic încât iți frânge întreaga lume.”