„Tatuatorul de la Auschwitz” de Heather Morris (recenzie)

Titlul original: „The Tattooist of Auschwitz”
Editura : Humanitas Fiction
Colecţie: Raftul Denisei
Anul apariţiei: 2019
Număr de pagini: 312
Traducător: Luana Schidu

“ ‘Tatuatorul de la Auschwitz’ se bazează pe povestea din spatele unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului: numerele verzi-albăstrui tatuate pe brațele prizonierilor, femei și bărbați deopotrivă. Când lui Lale i se oferă ocazia de a fi Tätowierer la Auschwitz, tânărul evreu slovac înțelege că aceasta poate fi șansa lui să supraviețuiască, deși trebuie să-și înțepe până la sânge semenii, act pe care îl resimte ca pe o dureroasă profanare. De la masa la care lucrează, nici nu i se permite să ridice capul spre cei al căror destin îl pecetluiește astfel. Dar într-o zi reușește să surprindă privirea unei tinere al cărei nume îl află în cele din urmă: Gita.

„Tatuatorul de la Auschwitz” este o carte cutremurătoare, prezentându-ne povestea reală a lui Lale şi a Gitei, doi oameni obişnuiţi care au avut curajul şi puterea să se îndrăgostească şi să se iubească într-o perioadă crâncenă din istorie şi într-un loc în care moartea pândea la fiecare pas. Nu mai aveau nume, singura lor identitate era dată de numerele tatuate pe braţele lor. Nu mai aveau libertate şi nici certitudinea zilei de mâine, însă iubirea le-a oferit lucrul după care tânjeau atât de mult, şi anume speranţa. Speranţa că vor trăi, speranţa că vor ieşi cândva din acel lagăr, speranţa că vor avea un vitor împreună! Îmi doream să citesc această carte încâ de când a apărut, dar dintr-un motiv sau altul, am tot amânat-o. Mare mi-a fost bucuria când am zărit-o pe site-ul anticariatului Târgul Cărţii, cărora le mulţumesc din suflet pentru acest exemplar. Din păcate cartea nu mai este pe stoc, însâ găsiţi varianta în limba engleză aici.

Am citit câteva recenzii ale acestei cărţi şi am observat că multe persoane au fost deranjate de stilul de scriere al autoarei. Nu o să vă mint nici eu, stilul de scriere nu excelează deloc, este unul foarte simplu şi detaşat. Ne sunt prezentate faptele aşa cum au fost, scurt şi la subiect, fără prea multe detalii sau înfloriri. Şi totuşi, pe mine nu m-a deranjat absolut deloc. Am considerat cartea o mărturie a lui Lale, numit şi Tatuatorul de la Auschwitz, care a trăit ani buni în lagăr şi a reuşit să supravieţuiască. Am considerat cartea o mărturie a unui om simplu, copleşit de vină şi de remuşcare, deoarece a acceptat să îşi înţepe semenii până la sânge pentru propria-i supravieţuire. Am simţiti o mulţime de emoţii citind-o şi nu de puţine ori mi s-a întâmplat să îmi vină să plâng…de durere, de groază, de nedreptate, dar şi de bucurie. Am fost martoră la gesturi de umanitate şi de bunătate care m-au înduioşat teribil. Oamenii au reuşit să iubescă şi să lege prietenii într-un loc îngrozitor. Şi-au ajutat şi salvat semenii de la moarte, chiar dacă asta ar fi putut însemna o condamnare la propria moarte.

Lale a fost un om curajos încă dinainte să ajungă la Auschwitz – Birkenau, deoarece acesta s-a oferit voluntar să vină, salvându-i pe alţi membrii ai familiei (pentru scurt timp, din păcate, însă el nu avea de unde să ştie asta). Şi-a promis că va face tot ce îi stă în putere pentru a supravieţui şi a reuşit, chiar dacă a fost nevoit să facă atrocităţi pentru asta. A fost şi norocos, reuşind să înfrunte moartea şi să o învingă de multe ori. Ba chiar a fost singurul evreu care a intrat într-o cameră de gazare şi a iesit viu de acolo, însă ceea ce a văzut i-a marcat întreaga existenţă. În ciuda „sarcinii” pe care o avea în lagăr, acesta şi-a păstrat în suflet umanitatea şi a ajutat mulţi oameni de fiecare dată când a avut ocazia, fără să stea pe gânduri. Este un paradox, însă cartea ne arată tot ce e mai rău din oameni, dar şi tpt ce e mai bun, deopotrivă.

„Tatuatorul de la Auschiwitz” este o lecţie de viaţă, în primul rând, şi abia apoi o lecţie de istorie. O recomand cu tot sufletul, fiind genul de carte care te emoţionează de la început până la sfârşit şi pe care o porţi în suflet mult timp.

„Trenul se opreşte din nou. E beznă; norii acoperă complet luna şi stelele. Este oare întunericul o prevestire a viitorului lor? Lucrurile sunt cum sunt. Ceea ce pot să văd, să simt, să aud şi să miros în momentul ăsta. Vede doar bărbaţi ca el, tineri, într-o călătorie spre necunoscut. Aude chiorăit de stomacuri goale şi şuierat de trahei uscate. Simte miros de urină şi scârnă, de trupuri prea îndelung nespălate. Oamenii profită de faptul că nu mai sunt aruncaţi dintr-o parte într-alta pentru a se odihni, fără a fi nevoiţi să se îmbrâncească şi să se înghiontească pentru un petic de loc. Nu numai un cap se odihneşte acum pe umerii lui Lale.”

„În noaptea aceea Lale încearcă să-şi spele sângele uscat de pe cămaşă cu apă dintr-o băltoacă. Reuşeşte parţial, dar apoi îşi spune că pata va fi un memento bun al zilei când l-a cunoscut pe Mengele. Un medic, bănuieşte el, care va provoca mai multă durere decât va alina, a cărui simplă existenţă e nefastă în moduri pe care nici nu îndrăzneşte să şi le imagineze. Da, trebuie să rămână o pată care să-i amintească lui Lale de cel mai recent pericol apărut în viaţa lui. Trebuie să se ferească mereu de acest om al cărui suflet e mai rece decât bisturiul.”

„-Ba da! O să existe un mâine pentru noi. În noaptea în care am ajuns aici am jurat că o să supravieţuiesc acestui infern. O să supravieţuim şi o să ne facem o viaţă în care vom fi liberi să ne sărutăm când vrem, să facem dragoste când vrem.”

„-Şi asta o face o eroină. Şi tu eşti o eroină, draga mea. Faptul că aţi ales să trăiţi este un tip de opoziţiefaţă de nenorociţii ăştia de nazişti. Să alegi să trăieşti este un act de sfidare, o formă de eroism.”

„Lale n-are nevoie să-i amintească gitei numărul de oameni care au trecut prin lagăre. Le-a marcat el însuşi pielea. Se uită la ea; Gita stă cu privirea în pământ. Îşi dă seama că, în vreme ce pentru el ei erau nişte numere, pentru Gita erau nume. Munca ei face ca ea să ştie mai multe despre oameni aceştia decât el. Le ştie numele şi vârstele, şi el îşi dă seama că o vor bântui pentru totdeauna.”

„Când termină, îi ţine braţul o clipă mai mult decât e necesar, privind-o în ochi. Zâmbeşte slab, chinuit. Ea îi răspunde cu un zâmbet şi mai slab. Ochii ei dansează însă în faţa lui. Privindu-i, inima lui pare că se opreşte şi totodată începe să bată pentru prima dată, bubuind, aproape ameninţând să-i sară din piept. Se uită în jos şi pământul i se clatină sub picioare.”

“Crăciun la New York” de Lisa Nieschlag şi Lars Wentrup (recenzie)

Titlul original: “New York Christmas”

Ilustraţii: Lars Wentrup

Fotografii: Lisa Nieschlag şi Julia Cawley

An publicaţie: 2016

Editura: Rao

Număr pagini: 176

Traducători: Ştefania – Carmen Boldeanu şi Miruna Moraru

“Cine nu visează să hoinărească pe înzăpezitul Fifth Avenue, printre pomii de Crăciun împodobiți colorat din Rockefeller Center, să patineze și să încheie ziua savurând o felie de cheesecake de neuitat într-una din cafenelele ademenitoare?
Cu aproape 50 de rețete pentru brioșe cu afine, friptură glazurată de porc, lichior de ouă delicios și multe altele, această carte poartă cititorul în magicul New York al Crăciunului.”

Mi-am dorit cartea „Crăciun la New York” încă de când s-a lansat în anul 2016. Atunci mi s-a părut frumoasă, dar acum că o am şi mă pot bucura de ea, este de-a dreptul superbă. Am rămas blocată când am început să o răsfoiesc, că să nu vă mai spun că m-au lovit toate poftele când ochişorii mei au dat peste reţete (nu vă menţionez ce poze apetisante sunt la reţetele respective…). „Crăciun la New York” este cartea pe care am mâncat-o din priviri…

Dar şi cartea care m-a dus, în primă instanţă, cu gândul la „Singur acasă 2”, unde actorul Macaulay Culkin se pierde în New York. Acest oraş mi se pare de vis, mai ales în perioada sărbatorilor de iarnă, nu mi-l pot imagina altfel decât încărcat cu ghirlande luminoase, brazi înalţi împodibiţi unul mai frumos decât altul, zăpada de pe stradă şi din parcuri, ca să nu mai spun, casele decorate din cartierele rezidenţiale…pur şi simplu, este creată o atmosferă de basm 😊. Aşa mi-am imaginat din totdeauna că vor fi şi la noi sărbatorile, oraşe împodobite cu cele mai frumoase decoraţiuni, învăluite în mirosul brazilor şi zăpadă cât cuprinde…

„Crăciun la New York” , pe lângă delicioasele reţete (ce vă recomand să le încercaţi, eu am avut curajul să încerc câteva, dar nu mă las până nu le fac pe toate 😊), mai vine şi cu trei poveşti care îţi amintesc de ce este atât de frumoasă Sărbătoarea Crăciunului.

În „Povestea de Crăciun a lui Auggie Wren” îl descoperim pe Auggie, un angajat într-o tutungerie, care fotografiază timpul cu ajutorul unui aparat de fotografiat furat de la un hoţ (care la rândul său a furat de la Auggie). Dacă a fost aşa sau nu, nu vom afla niciodată, cert este că aşa ne-a fost relatată povestea de către Paul Auster, care a aflat-o de la Auggie 😊. Fiecare poveste conţine un dram de adevăr, dar şi ficţiune, proporţiile rămân la alegerea fiecărui povestitor şi ascultător.

„Darul magilor” de O. Henry ne spune povestea lui Jim şi Della, un cuplu de douăzeci şi doi de ani, care, aleg să-şi vândă cele mai de preţ bunuri pentru a putea oferi un cadou persoanei iubite: Della îşi vinde părul lung şi des până la genunchi, iar Jim alege să-şi vândă ceasul, ceas care a trecut din tată-n fiu de-a lungul generaţiilor. Învăţătura: poţi să fii şi tu înțelept atunci când dăruieşti din inimă! 😊

„Există Mos Crăciun?” Da, există, iar articolul scris de Francis P. Church şi publicat în The Sun într-o zi de marţi, 21 septembrie 1897, ne confirmă acest lucru. Am crezut în Moş Crăciun şi încă mai cred, deşi am ajuns la vârsta la care se presupune că am devenit adult. Ei bine, eu sunt un adult cu suflet de copil (la fel îmi este si mintea… 😊) şi nu prea cred că se va schimba prea curând acest lucru. Când îţi pierzi din vise şi nu mai crezi în magie, totul devine mai trist şi mai şters, eu mă declar o visătoare convinsă, iar în seara de 24 decembrie am să-l aştept pe Moş Crăciun să-mi pună cadourile sub brad 😊.

Printre paginile poveştilor, dar şi ale reţetelor, m-am îndrăgostit de fiecare ilustraţie. Fotografiile realizate de Julia Cawley, dar şi de Lisa Nieschlag au reuşit să mă rupă de realitate şi să mă poarte într-o lume feerică, unul dintre cele mai frumoase basme 😊. Am descoperit New Yorkul în toată frumuseţea sa în vreme de sărbătoare, mi-am ales melodiile preferate de la Frank Sinatra despre Crăciun şi sunt în aşteptarea sărbătorilor. Nu cred că am să mă satur vreodată din a admira fotografiile cărţii, iar reţetele îmi vor delecta papilele gustative indiferent de perioada din an 😊.

“Povestea lui Desperaux” de Kate DiCamillo (recenzie)

Titlul original: “The Tale of Desperaux”

An publicaţie: 2015

Editura: Rao

Număr pagini: 224

Traducător: Ioana Cătrună

“Bine aţi venit în lumea unui mare erou. Mare la figurat, pentru că
Despereaux Tilling este un şoricel curajos care e îndrăgostit de muzică,
poveşti şi de o prinţesă numită Pea. Povestea sa îi mai include şi pe
şobolanul Roscuro, care trăieşte în întuneric şi suspină după o lume
plină de soare şi lumină (‘Chiar credeţi că şobolanii nu au inimă? Vă
înşelaţi. Toate vietăţile au o inimă!’), pe Miggery Sow, o slujnică nu
prea deşteaptă, care are o dorinţă foarte simplă dar imposibilă. Toate
aceste personaje sunt pe cale a se îmbarca într-o aventură care îi va
duce spre un castel strălucitor dar şi spre temniţe întunecate şi care,
în cele din urmă, le va schimba viaţa. Şi ce se va întâmpla apoi? Ca s-o
cităm pe autoare: ‘Destinul tău, cititorule, este să afli!’ “

Într-o lume în care teama face legea, îndrăznește să fii diferit, dar și curajos😊. Acest lucru ne învață Desperaux, un șoricel total diferit de ceilalți și cu mici șanșe de a supraviețui. Născut într-o familie de șoareci ce locuiesc la castel, Desperaux nu este deloc precum fraţii şi surorile sale, este mititel, mititel, slăbuț și cu urechile foarte mari, raportate la dimensiunea corpului său. Era văzut ca un ciudat…(cum se întâmplă și în viața reală, cine nu este conform standardelor, este o ciudățenie 😊 ).

L-am îndrăgit foarte mult pe Desperaux încă de la prima pagină și l-am admirat pentru îndrăzneala de care a dat dovadă în a-și îndeplini dorințele. Chiar dacă ești mic și ai vise mărețe, acestea se pot realiza, atâta timp cât nu îți pierzi speranța (şi eşti curajos, evident…).

“Povestea lui Desperaux” este împărţită în patru cărţi 😊. În prima carte facem cunoştinţă cu Desperaux şi familia sa (v-am vorbit deja despre el 😊), dar tot aici o vom cunoaşte şi pe prinţesa Pea. În cea de-a doua carte, îl descoperim pe Chiaroscuro (sau pe scurt, Roscuro), un şobolan ce-şi trăieşte viaţa în întuneric, dar visează la lumină. Miggery Sow îşi lase apariţia în cea de-a treia carte, o fată ce are o viaţă foarte tristă şi ajunge să locuiască la castel, fiind slujnică. Ce au în comun aceste personaje? Cum se leagă destinele lor? Asta veţi afla în cartea a patra si rămâne să descoperiți voi 😉.

De asemenea, volumul vă răsfaţă şi vizual, are nişte ilustraţii atât de plăcute, cu aşa un drag le admiram, îmi era mult mai uşor să-mi fac o idee despre cum arată personajele şi de cum se desfăşoară întreaga poveste 😊.

O poveste fermecătoare ce te va vrăji de la prima până la ultima pagină (pe mine a reuşit să mă ţină captivată până la final), te învaţă cum să fii curajos, să legi prietenii (chiar dacă sunteţi foarte diferiţi: un şoricel mereu criticat, un şobolan înşelător, o fată tristă şi o prinţesă ce are tot ce-şi doreşte), dar mai ales, te învaţă cum să iubeşti şi cum să devii mai bun 😊.

Mă bucur foarte mult că am descoperit o poveste atât de frumoasă (mi-ar fi plăcut să o fi descoperit când eram copil, însă niciodată nu e prea târziu 😊) şi chiar vă recomand să o citiţi, aveţi multe de învăţat din ea…mai ales, Desperaux este aşa de simpatic şi abia aşteaptă să vă împărtăşească a sa poveste 😊.

“Iubirea e ridicolă. Dar iubirea este şi minunată. Şi puternică.”

“O prinţesă frumoasă, exact ca-ntr-o poveste. Şi o iubeşti, precum ar iubi un cavaler o fecioară. O iubeşti sincer: o iubire plină de curaj, respect, onoare şi devotement. Exact aşa.”

“Cuvintele ‘rămas-bun’ nu te pot mângâia, chiar dacă le spui în franceză. Cuvintele ‘rămas-bun’ sunt, în orice limbă, pline de tristeţe. Sunt cuvinte care nu promit nimic, absolut nimic.”

“Poveştile sunt lumină. Lumina este foarte preţioasă într-o lume atât de întunecată.”

“Sensul vieţii este dat de suferinţă, mai exact, de suferinţa celorlaţi. A prizonierilor, spre exemplu. Un mod încântător de a da sens existenţei este de a face un prizonier să plângă, să se tânguiască, să te implore.”

“Toate creaturile au inimă. Şi inima oricărei creature poate fi frântă.”

“Există inimi care nu se refac niciodată după ce sunt frânte. Sau, dacă se refac, se vindecă strâmb, ca şi cum ar fi fost cusute de un meşter nepriceput.”

“Acesta e pericolul când iubeşti: indiferent de cât de puternic ai fi, indiferent de cât de multe regate ai conduce, nu poţi impiedica moartea celor pe care îi iubeşti.”

“Şi speranţa e ca dragostea…un sentiment ridicol, minunat şi puternic.”

„Fata cu palton albastru” de Monica Hesse (recenzie)

Titlul original: “Girl in the Blue Coat”
An publicaţie: 2018
Editura: Youngart
Număr pagini: 296
Traducere: Virgil Stanciu

“Amsterdam, 1943. Hanneke procură și livrează mărfuri de pe piața neagră, le ascunde părinților îngrijorați adevărata natură a ocupației sale și-n fiecare clipă e cu gândul la iubitul ei ucis pe front când nemții au invadat țara.

După o livrare obișnuită, o clientă îi cere ajutorul. Așteptându-se ca doamna Janssen s-o roage să obțină carne sau cafea veritabilă, Hanneke este șocată să audă că i se cere să găsească o adolescentă evreică evaporată ca prin farmec din cămăruța unde bătrâna doamnă o ascundea. Inițial, Hanneke nu vrea să se implice într-o misiune atât de periculoasă, dar este atrasă curând într-un păienjeniș de mistere și de descoperiri uimitoare care o conduc în interiorul Rezistenței, îi deschid ochii în fața mașinăriei de război naziste și o obligă să acționeze.”

„Fata cu paltonul albastru” se afla pe wishlistul meu de foarte mult timp, fiindu-mi recomandată de multe persoane din comunitatea mea de bookstagram. Mare mi-a fost bucuria când am primit-o de la prietenii de la Youngart si Editura Art, cărora le mulţumesc din suflet. Cartea o găsiţi pe site-ul lor aici. Deşi se încadrează în categoria young adult, eu o recomand cu drag şi celor care au depăşit perioada adolescenţei şi sunt pasionaţi de ficţiune istorică. Autoarea ne prezintă o poveste captivantă şi emoţionantă pornind de la fapte istorice reale, în jurul cărora a ţesut ficţiune, reuşind astfel să imprime veridicitate şi autenticitate romanului ei. Trebuie să vă menţionez că această carte crează dependenţă…eu am citit-o într-o singură zi, nereuşind să o mai las din mână. Are şi avantajul de a se citi extrem de uşor, deoarece limbajul folosit este unul simplu şi fluid, ceea ce face ca paginile să curgă de la sine.

În Amsterdamul ocupat de nazişti, facem cunoştinţă cu Hanneke, o tânără olandeză care îşi riscă zi de zi viaţa pentru a asigura traiul ei şi al familiei, lucrând pe piaţa neagră şi vânzând lucruri greu de găsit celor care au suficienţi bani pentru a cumpăra. Şi totuşi, cel mai mare risc pe care şi-l asumă vine în ziua în care o clientă o angajează să găsescă o fată care a dispărut ca prin minune din pivniţă. O fată evreică, o fată cu palton albastru, o fată pe nume Mirjam…cam aici se rezumă informaţiile pe care Hanneke le are despre cea pe care trebuie să o găsească. Această misiune o face pe Hanneke să ajungă în miezul Rezistenţei, unde cunoaşte alţi tineri curajoşi, care îşi asumă, zi de zi, riscuri imense pentru a se întâlni şi a planifica operaţiuni de salvare a evreilor, în special a copiilor, care sunt daţi în secret spre adopţie. Dacă va reuşi Hanneke să o găsească pe misterioasa fată cu palton albastru, vă învit să citiţi şi să descoperiţi.

Mare mi-a fost uimirea când am aflat că acea organizaţie de studenţi chiar a existat. Am aflat din nota autoarei că a purtat numele de ASG (grupul de studenţi din Amsterdam), iar prin intermediul acestuia, o mulţime de copii evrei aflaţi în creşa de peste drum de Schouwburg (unul dintre locurile unde ajungeau evrei înainte de a fi deportaţi) au fost daţi spre adopţie unor familii „normale”. Alt lucru curajos pe care acest grup de studenţi îl făcea, consta în folosirea cartelelor pentru alimente ale celor decedaţi, ajutându-i astfel pe cei care nu-şi puteau procura hrana. De asemenea, mi-a fost adusă la cunoştinţă şi existenţa „Camerei subterane din 1944”, formată din fotografi profesionişti care şi-au riscat vieţile pentru a face pe ascuns fotografii care să surpindă ororile care au avut loc sub ocupaţie nazistă. Documentarea pe care Monica Hesse a făcut-o se resimte în toate paginile acestei cărţi şi nu pot decât să o respect şi să o felicit pentru munca depusă.

„Fata cu palton albastru” este o poveste foarte bine scrisă şi documentată, cu personaje puternice şi curajoase, care îşi riscă viaţa zi de zi. O poveste despre lupta pentru supravieţuire, despre păstrarea umanităţii pe vreme de război, despre curaj, iubire pierdută, prietenie, dar şi despre trădare.

„Războiul ăsta este ca un concurs între ei şi noi: câţi oameni putem salva înainte să-i înhaţe naziştii.”

„Suferinţa ei este calmă şi demnă, ceea ce înrăutăţeşte întrucâtva situaţia. Cred c-ar fi fost mai uşor dacă şi-ar fi dat drumul complet, ca mine aseară, când Ollie a trebuit să mă târască acasă, fiindcă nici nu eram în stare să gândesc. Dar doamna Janssen jeleşte ca un om cu experienţă în astfel de lucruri, ca cineva obişnuit să piardă oameni.”

„Însă uneori ignor adevărul adevărat, pentru că e mai uşor să pretind că iau deciziile din motive raţionale. E mai uşor să mă prefac că am de ales.”

„Aşa am aflat că a fi curajos este uneori lucrul cel mai periculos, ca o înşiruire de folosit cu zgârcenie.”

„Câte scenarii n-am născocit ca să mă conving că Bas n-a murit singur! Dar când soseşte clipa, fiecare moare singur.”

„Iată cum stau lucrurile cu suferinţa mea psihică: e ca o cameră în dezordine dintr-o casă aflată în pană de curent. Durerea legată de Bas este întunericul. E lucrul din casă pe care-l percepi imediat ca fiind malefic. Pe care-l observi instantaneu. El acoperă totul. Dar, dacă-ai putea aprinde lumina, ai constata că multe alte lucruri sunt în neregulă în încăpere. Farfuriile sunt murdare. În chiuvetă e mucegai. Covoraşul stă strâmb.”

„Trecutul e tot ce mi-ai lăsat” de Adam Silvera (recenzie)

Titlul original: „History Is All You Left Me”

An publicaţie: 2018

Editura: Youngart

Număr pagini: 376

Traducător: Andrei Dósa

“Cum te împaci cu moartea celui mai bun prieten al tău, care e, totodată, și prima ta dragoste? Reiei în minte, într-o buclă, toate momentele petrecute împreună, analizezi totul, faci mici obsesii, te refugiezi în gesturi distructive, încerci să înțelegi.

‘Trecutul e tot ce mi-ai lăsat’ îi oferă unui adolescent eliberarea – de prima iubire, de durerea pierderii unui om drag, de compulsii -, dăruindu-i, în schimb, afecțiune.”

„Trecutul e tot ce mi-ai lăsat” este prima carte ce o citesc de la autorul Adam Silvera şi m-am îndrăgostit de la prima pagină de stilul de scriere. Am auzit foarte multe despre acest roman, atât păreri pozitive, cât şi negative, însă din punctul meu de vedere, este un roman încărcat de emoţie, ce-ţi reaminteşte de fiorii primei iubiri, dar care cuprinde şi multă suferinţă. Este a patra carte cu subiect LBGT pe care am citit-o până în prezent şi sigur nu va fii ultima, întrucât este un subiect care mă atrage foarte mult, spre surprinderea mea 😊.

A fost interesant să citesc un volum scris din perspectiva unui personaj masculin, majoritatea cărţilor fiind redate din perspectiva personajelor feminine, dar şi mai interesant a fost faptul că personajul masculin este gay. Povestea m-a captivat de la început până la sfârşit, deşi am avut bănuielile mele cu privire la ce anume urmează să se întâmple, bănuieli ce mi s-au confirmat spre final😊.

Griffin este un adolescent gay, căruia îi este teamă să recunoască acest lucru faţă de cel mai bun prieten al său, Theo, care, la rândul său, este şi el gay, deşi nu a spus-o cu voce tare. Când aleg să-şi mărturisească unul altuia orientarea, relaţia de prietenie dintre ei se schimbă şi devin iubiţi. Mi-a plăcut foarte mult povestea lor de dragoste, am simţit fiorii lor, acele gesturi timide şi totodată îndrăzneţe, îmi amintea de fâstâceala mea atunci când prindeam drag de un băiat în copilărie şi-mi era teamă să fac vreun gest, doar să nu fiu respinsă…Însă ce faci când iubitul tău este nevoit să se mute în alt stat, dar şi mai grav decât acest lucru…decedează? Când ştii ca nu-l mai poti revedea nicicând şi trebuie să trăieşti fără el? Toate acestea le poţi afla citind cartea…o găseşti aici 😊.

Este de nedescris durerea ce o simţi după pierderea unei persoane iubite, îţi doreşti să te înghită pământul, ca să poţi fi alături de ea, îţi pare greu să trăieşti cu lipsa ei, poate chiar imposibil…însă nu este chiar aşa. Da, nu te vei vindeca complet niciodată, însă eşti nevoit să înveţi să trăieşti cu durerea şi să accepţi că viaţa merge mai departe şi fără acea persoană, dar îţi rămân amintirile, ce sunt nepreţuite.

Povestea lui Grifiin a fost prezentată pe două planuri sub forma unui jurnal, prezent şi trecut, cu fiecare capitol, trecutul se apropie tot mai mult de prezent, aşa, se poate observa mult mai clar schimbările ce au avut loc în viaţa personajelor, dar şi modul cum au evoluat de-a lungul cărţii. Scrisă cu un limbaj cât mai uzual şi amuzant, este imposibil să nu te prindă povestea.

„Trecutul e tot ce mi-ai lăsat” ne vorbeşte despre prietenie şi dragoste, despre pierdere şi cum să faci pace cu fantomele trecutului…este un roman ce îl recomand cu căldură tuturor celor peste 18 ani şi sunt atraşi de cărţile cu subiect LGBT.

„Dacă cineva e iertător, asta nu înseamnă că e uşor să ceri iertare.”

„Îl îmbrăţişez al naibii de tare. Îl îmbrăţişez pentru el, pentru că a simşiti pe pielea lui cum dragostea şi inima frântă pot transforma pe cineva într-un om nebun şi suspicios. Îl îmbrăţişez pentru tine, pentru ca tu să fi mândru de mine că am procedat corect, în loc să-i întorc spatele. Îl îmbrăţişez pentru mine, pentru că sinceritatea lui brutală mă salvează într-un fel în care nu mă simt inutil şi înfrânt. Îl îmbrăţişez pentru noi toţi, fiindcă nu mai suntem forţe care se luptă una împotriva celeilalte.”

„Poate dacă lăsăm în continuare lucrurile să se prăbuşească şi să ardă, toate celelalte vor trebui să se reaşeze la locul lor. Sau poate că focul se va extinde.”

„Oamenii sunt puzzle-uri complicate, care încearcă mereu să pună cap la cap o imagine complicată, dar uneori înţelegem greşit, iar alteori nu mai apucăm să unim toate piesele. Câteodată e mai bine aşa. Există piese care nu pot fi înghesuite într-un puzzle sau cel puţin nu ar trebui înghesuite, pentru că nu vor avea niciun sens.”

„Trecutul nu înseamnă nimic. Poate fi reciclat sau aruncat cu totul. Nu e un cufăr cu comori sacre, cum am crezut că ar fi.”

”Darul stelelor” de Jojo Moyes (recenzie)

Titlu original: ”The Givers of Stars”
An apariție: 2019
Editura: Litera
Colecție: Blue Moon
Număr pagini: 400

”Anglia, la sfârșitul anilor ’30. Alice Wright – neliniștită, sufocată de conveniențe – ia hotărârea impulsivă de a se căsători cu bogatul american Bennett van Cleve și de a-și lăsa casa și familia în urmă. Dar Baileyville, Kentucky, este un oraș insipid în care lumea îi dezaprobă purtarea, soțul ei preferă munca în locul soției sale și este dominat de tatăl lui, așa că viața aici nu-i oferă aventura – sau scăparea – de care spera să aibă parte. Asta, până când o întâlnește pe Margery O’Hare – fiica unui infractor celebru și a unei femei nonconformiste, pe care orașul dorește să o uite. Margery are misiunea de a împărtăși miracolul lecturii către cei săraci și pierduți și are nevoie de ajutorul lui Alice. Străbătând singure potecile pe sub cerul liber, prin păduri, în sălbăticia muntelui, Alice, Margery si colegele lor descoperă libertatea, prietenia și un mod de viață care li se potrivește. Dar când Baileyville se va întoarce împotriva lor, va fi suficientă încrederea lor una în cealaltă – și puterea cuvântului scris – pentru a le salva?”

După ce am citit trilogia ”Me before you” și ”Ultima scrisoare de dragoste”, Jojo Moyes a devenit una dintre autoarele mele preferate în materie de romance, având un stil de scriere ce te unge pe suflet. I-am cumpărat ulterior, aproape toate cărțile care au apărut la noi, lipsindu-mi doar două sau trei, dar voi remedia eu și problema aceasta. ”Darul stelelor”, cea mai nouă apariție a autoarei, mi-a fost oferită de editura Litera, căreia îi mulțumesc din suflet.

De data asta, Jojo Moyes vine cu un subiect aparte, punând accent pe femeile puternice, pe prietenia care se leagă între ele și pe puterea cuvântului scris. Acțiunea are la bază un proiect care a existat în anii 1935 și 1943 în estul Kentuky-ului, când 100.000 de locuitori din zonele rurale au avut acces la cărți prin intermediul bibliotecilor mobile. Proiectul a fost unul de-a dreptul minunat, dar, din păcate, s-a încheiat mult prea repede și nici nu a mai existat ceva asemănător de atunci.

Cum am spus și mai sus, autoarea are un stil de scriere ce te unge pe suflet, suav și melodios, cu o doză de dramatism și una de optimism, făcându-te când să râzi, când să plângi. Pe lângă subiectul principal al cărții – biblioteca mobilă – Moyes scoate în evidență și alte subicet prin care conturază întreaga poveste și o face mai veridică, cum ar fi iubirea, relația dintre un bărbat și o femeie, familia, influența alcoolului și a abuzului fizic asupra dezvoltării copiilor, diferențele rasiale și sociale, exploatarea muncitorilor până la epuizare și în condiții periculoase de muncă, dezastre ale naturii produse din cauza omului.

Personajele sunt foarte bine conturate și credibile, femei puternice care nu au habar de câtă putere se ascunde în sufletul lor, legate de dragostea pentru cărți, de nevoia de a ajuta și de nevoia de tovărășie. Alicia a fost, fără doar și poate, preferata mea…străină pe acele meleaguri, venind tocmai din Londra pentru a se căsători cu Bennet. O fire dificilă și vulcanică, visează la o viață frumoasă alături de soțul ei, dar ajunge să se simtă captivă într-o colivie, singură și nefericită. Când o întâlnește pe Margery, este fascinată de inițiativa acesteia de a pune pe picioare biblioteca mobilă și se oferă voluntar, chiar dacă nu cunoaște traseele din munți, iar oamenii o consideră o străină. Margery este genul de persoană aparent dură, dar cu un suflet cum rar am mai văzut. Poartă în spate reputația proastă a tatălui ei, dar aceasta nu dă doi bani pe ceea ce spune lumea. Celor două li se mai alătură și alte femei: Beth, o prezență foarte amuzantă, care destinde atmosfera, Izzy, o tânără cu probleme de sănătate, care nu vrea să fie acolo, însă este împinsă de la spate de mama ei și va ajunge, într-un final, să nu mai dorească să se despartă de prezența acestor femei, Sophia, o femeie de culoare cu o inimă de aur, foarte muncitoare și mereu cu o vorbă bună în buzunar. Cele cinci femei duc în fiecare zi o luptă crâncenă, atât cu oboseala care le cuprinde, cât și cu oamenii influenți care nu văd cu ochi buni activitatea lor și ar face orice pentru a vedea biblioteca închisă. Vor reuși ele să învingă în această luptă? Va reuși biblioteca mobilă să continue să aline sufletele oamenilor? Vă invit să citiți și să aflați.

”Viața-i complicată. Ăsta e motivul pentru care găsești un strop de bucurie atunci când poți este foarte important.”

”Alice se gândi la cuvintele lui Magery, cuvinte care îi răsunau în urechi de câteva zile: ‘Întotdeauna există o ieșire dintr-o situație. Indiferent cât de oribilă ar fi. Indiferent dacă ai senzația că ți-a fugit pământul de sub picioare. Întotdeauna există o soluție.’ ”

”Ultimii martori” de Svetlana Aleksievici (recenzie)

Titlul original: ”Poslednie svideteli”

An publicație: 2016

Editura: Litera

Colecția: Clasicii contemporani

Număr pagini: 336

Traducător: Antoaneta Olteanu

”Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă şitor sufleteşte, ‘Ultimii martori’ ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.”

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Mi-am dorit foarte mult să citesc această carte, dar să fiu mai exactă, pe autoarea Svetlana Aleksievici. Auzisem atât de multe despre volumele ei, încât curiozitatea mea nu mai avea stare. ”Ultimii martori” mi-a fost oferită de către Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc pe această cale, din păcate, cartea nu mai este pe stoc, însă găsiți alte cărți de-ale autoarei aici 😊.

Romanul ”Ultimii martori” m-a suprins într-n mod foarte plăcut, dar mi-a și provocat foarte multă durere. După descriere, îmi făcusem o vagă idee despre ce voi întâlni în cuprinsul cărții, dar nu mâ așteptam să fiu lovită de o poveste ce cuprinde mărturiile mai multor supraviețuitori ai războiului, la vremea aceea fiind copii cu vârste cuprinse între 2 și 15 ani. Mă așteptam la o istorisire de ansamblu, nui știu exact de ce, probabil din obișnuință, dar faptul că a fost relatată sub forma unui jurnal al mai multor copii, mi-a căzut la inimă.

Doar cuvântul ”război” îmi zburlește părul la ceafă, îmi stârnește teama și mă determină să apreciez mult mai mult tot ceea ce mă înconjoară, atât persoane, cât și bunuri materiale necesare, dar mai ales alimentele. Cei care au trăit în vreme de război, au întâmpinat enorme dificultăți, fiind privați de majoritatea lucrurilor de care dispunem acum, iar alimentația era una dintre cele mai precare. Să ajungi să te hrănești cu pâine uscată, tare ca piatra sau mucegăită, să fierbi cojile de cartofi pentru o supa sau să mănânci tapetul de pe pereți, doar pentru a avea ceva în stomac, mi se pare de-a dreptul tulbur|ător. Ajung la vorba mamei mele: ”Mănâncă ce este, alții nici atât nu au!”…cât adevăr îmi spunea pe atunci…Am ajuns să trăim într-o lume în care avem atât de multe opțiuni în ceea ce privește alimentația și totuși, ne mai permitem luxul să facem figuri 😐. Copii din ’41 – ’45 nu mai aveau posibilitatea să facă mofturi, se bucurau de orice, doar să aibă ce pune în gură, ajungând să se hrănească de multe ori doar cu iarbă…

M-am cutremurat când aflasem ce viață chinuită au dus pe vreme de război, ce sacrificii erau nevoiți să facă pentru a supraviețui, la ce evenimente au fost martori. Să fi rupt de familie, membrii să-ți fie uciși în fața ochilor, iar tu să nu poți vărsa o lacrimă pentru ei, știind că vei avea parte de aceeași soartă…nici nu-mi pot imagina asemenea lucru, să nu-ți poți plânge morții. Au fost siliți să-și trăiască copilăria prin case de copii, alții au fost suficienți de curajoși și au devenit iscoade, cu riscul de a fi prinși și torturați într-un mod de nedescris. Ca și copil, să ajungi să-ți dorești de Sărbători ”o mână de gloanțe” îți dă de gândit ce a fost în sufletul acelui copil de doar 10 ani…

Să fi copil pe vreme de război este cumplit, doar citind ce au simțit ei am avut inima cât un purice și ochii înlăcrimați. Le-am simțiti durerea într-un mod atât de profund, la un moment dat aveam impresia că ma aflu și eu alături de ei. Războiul le-a distrus copilăria și le-a lăsat sechele cu care sunt nevoiți să trăiască toată viața. Din mărturia unei fetițe a reieșit că i-a fost teamă de bărbați toată viața, căzând de ce erau capabili aceștia, nu s-a căsători niciodată și nici nu și-a dorit copii. Dacă făcea un băiat și ieșea precum bărbații întâlniți în copilăria sa? Să fii martor la asemenea fapte crude și să fii totodată neputincios…mă trec fiorii doar când mă gândesc… În memoria de copil rămâne întipărit totul, ca într-un album, ca niște fotografii…

Svetlana Aleksievici a scris durerea în acest volum și nu cred că am mai înlnit un roman la fel de cutremurător ca acesta. Mi-a intrat sub piele și-mi va rămâne multă vreme gândul la el de acum încolo. Trebuie să-mi fac curaj să citesc și ”Rugăciune pentru Cernobîl”, întrucât volumul mă așteaptă în bibliotecă, însă nu știu când îmi voi găsi acel curaj…

”Primii morți…Primul…Am văzut primul cal omorât…apoi o femeie omorâtă… M-a uimit. Îmi imaginam că în război sunt omorâți doar bărbații.”

”Era iunie, iar lunile mai și iunie din ’41 au fost reci. Dacă la noi liliacul înflorește cam prin mai, în anul acela a înflorit la jumătatea lui iunie. Și pentru mine, începutul războiului a rămas acosiat cu mirosul de liliac. Cu mirosul de mălin… Pentru mine, copacii ăștia miros mereu a război.”

”Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea… am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul.”

”Într-un sătuc german distrus am găsit o bicicletă pentru copii, căzută pe undeva. M-am bucurat. M-am urcat pe ea și am început să merg. Ce bine mergea! În timpul războiului nu văzusem nici un obicet pentru copii. Uitasem că există asa ceva – jucării pentru copii… Uitasem, pentru că eu am fost copil în timpul războiului…”

”O dată au făcut supă de mazăre, mirosea foarte bine. Peste cinci minute, din bucătărie s-a auzit strigătul înfiorător al fratelui meu. Turnaseră apă clocotită pe el pentru că îi rugase să-I dea de mâncare. Era așa de flămând, că a venit la mama să-i spună: ‘Hai să fierbem rățusca mea!‘ Rățusca era jucăria lui preferată, nu lăsa pe nimeni s-o atingă. Dormea cu ea.”

”Eu visam că o să cresc, o să încep să muncesc și o să-mi cumpăr multe rochii – una roșie, una verde, alta cu buline, cu fundiță. Cu fundiță neaparat! În clasa a șaptea am fost întrebată: ce vrei să te faci? Dar eu mă hotărâsem demult – croitoreasă. Cos rochii…”

”Fetița din scrisoare” de Emily Gunnis (recenzie)

Titlul original: ”The Girl in the Letter”
An publicație: 2019
Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Număr pagini: 400
Traducător: Mona Apa – Slujenco

”Anul 1956. Atunci când Ivy Jenkins rămâne însărcinată, este trimisă în dizgrație la St Margaret, o casă întunecată, înfiorătoare pentru mamele necăsătorite. Copilul ei este adoptat împotriva voinței sale, iar Ivy nu va pleca niciodată din casa groazei.

Anul 2017. Samantha Harper este o jurnalistă a cărei carieră se află în impas. Când îi cade în mână o scrisoare din trecut, conținutul o șochează și o tulbură. Scrisoarea este de la o mamă tânără, care imploră să fie salvată de la St Margaret, înainte de a fi prea târziu.

Sam investighează tragica poveste, ca jurnalistă, dar și prin prisma misterioaselor legături personale pe care le intuiește, și descoperă o mulțime de morți inexplicabile care înconjoară femeia și copilul ei. Sub presiunea iminentei demolări a așezământului St Margaret, Sam are doar două zile pentru a pune în ordine și a completa un puzzle vechi de șaizeci de ani înainte ca adevărul, care se află tulburător de aproape de casă, să se piardă pentru totdeauna…

Îmbinând ritmul alert și suspansul investigației cu atmosfera apăsătoare de thriller și cu drama pierderilor ireparabile, Fetița din scrisoare pune la grea încercare tăria emoțională a cititorului.”

”Fetița din scrisoare” este un roman de debut, însă documentarea autoarei a fost atât de intensă, încât reușește să captiveze cititorul încă de la primele pagini. De foarte multe ori am fost atât de prinsă în poveste, încât nu reușeam să mai deosebesc ficțiunea de realitate, iar nota autoarei a venit ca un duș rece…Din păcate, ideea de la care a pornit această poveste are un sâmbure de adevăr, unul foarte mare și amar. Căminele pentru mame și copii, numite în mod ironic ”cămine”, pentru că erau adevărate închisori, chiar au existat în Irlanda și Marea Britanie. Condițiile de trai din acele locuri erau inumane, femeile munceau până la epuizare, chiar dacă erau însărcinate sau dacă abia născuseră. Pedepsele erau crunte, dar cea mai mare pedeapsă era faptul că femeile erau obligate să renunțe definitiv la copiii lor.

Emily Gunnis ne relatează povestea prin împletirea a două planuri temporale: trecutul, începând cu anul 1956, când tânăra Ivy Jenkins rămâne însărcinată și este trimisă să nască departe de ochii lumii la căminul pentru mame necăsătorite St. Margaret, și prezentul, reprezentat de anul 2017, când jurnalista Samantha Harper descoperă o scrisoare de la tânăra Ivy, care implora să fie salvată din acel loc întunecat. Ador genul acesta de narațiune când trecutul se întrepătrunde cu prezentul, când totul este pus în fața ta, ca un imens puzzle ce așteaptă să fie asamblat.

Personajele, deși într-un număr destul de mare, ne sunt prezentate pe rând, aducându-ne la cunoștință povestea vieții lor și legătura pe care au avut-o cu St. Margaret. Tare drag mi-a fost de Ivy și atât de mult am compătimit-o, încât m-a durut sufletul pe tot parcursul lecturii. Cum a crezut ea în dragoste și cum a fost trădată, atât de cel pe care-l iubea, cât și de propria familie. Un alt personaj care mi-a ajuns la suflet este Sam, desigur. Asemănarea dintre ea și Ivy este năucitoare, cu toate că sunt în același timp atât de diferite. Și totuși, există o legătură inexplicabilă care o face pe Sam să dezgroape trecutul și să afle ce s-a întâmplat cu acea fată din scrisoare. A existat și un personaj care, după părerea mea a fost cam nerealist, și anume Kitty, o bătrână faimoasă, cu un aer misterios, pe care am încercat să o înțeleg și să o descopăr, dar unele lucruri pe care aceasta le face, mi s-au părut cam greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat la vârsta ei. Dar, trecând peste acest aspect, povestea este una care nu trebuie trecută cu vederea.

Suspansul și răsturnările de situație sunt prezente la fiecare pas, autoarea reuțind să mă surprindă foarte plăcut. Când credeam că totul se leagă și că am aflat tot ce era necesar, chiar atunci apărea altceva, care dădea totul peste cap. Și asta a fost minunat… Au fost și pasaje care m-au rănit profund, îmi dezvăluiau niște detalii crunte ce-mi dădeau foarte mult de gândit: cum puteau niște oameni care se proclamau a fi credincioși și care urmează calea Domnului, să comită asemenea atrocități? De la chinuirea femeilor însărcinate, chiar și în stadiul avansat al sarcinii, dar și al copiilor, să-i supui unor tratamente de nedescris, toate acestea doar pentru a le fi iertate păcatele…Dar vorba aia: ”Dumnezeu e sus și le vede….”. Ce am apreciat foarte mult a fost lista bibliografică de la sfârșitul cărții, element ce nu l-am întlânit la mulți autori. Astfel realizezi cât de multă cercetare a fost efectuată pentru a crea o poveste veritabilă!

”Fetița din scrisoare” este un roman emoționant, greu de lăsat din mână, ce-ți prezintă o realitate șocantă. Îți va sfășia inima și-ți va rămâne în minte foarte mult timp după ce-l vei citi…te va bântui…

”După ce a murit, dădeam volumul la maximum doar ca să mă prefac că el e încă alături de mine. Crezi că o să-ți lipsească doar lucrurile bune la o persoană, dar îți lipsește totul.”

”Visele sunt conflicte nerezolvate pe care creierul încarcă să le proceseze în timpul somnului…”

”Dacă îți închipui că ești prea mărunt ca să contezi, încearcă să dormi cu un țânțar în cameră.”

”De asta se despărțeau oamenii. De asta se îndepărtau unul de altul. Îți distrugea sufletul să rămâi alături de cineva care te văzuse în cele mai proate momente și îți făcuse reproșuri din pricina asta.”

„Hopeless. Fără speranţă” de Colleen Hoover (recenzie)

Titlul original: „Hopeless”

An publicaţie: 2017

Editura: Epica

Număr pagini: 368

Traducător: Adrian Deliu

“Îndrăgita autoare de bestselleruri Colleen Hoover istoriseşte, la această primă întâlnire cu publicul din România, fascinanta poveste a doi tineri cu un trecut tulburător, care pornesc într-o pasionantă şi palpitantă călătorie pentru descoperirea sensurilor vieţii, iubirii, încrederii şi, mai presus de orice, a puterii vindecătoare pe care numai adevărul o poate avea.

Sky, elevă în ultimul an de liceu, îl cunoaşte pe Dean Holder, un tip cu o reputaţie îndoielnică, rivalizând cu a ei însăşi. Încă de la prima lor întâlnire, acesta o îngrozeşte şi, în acelaşi timp, o captivează. Ceva inexplicabil legat de el îi declanşează amintiri din adâncurile trecutului ei tulbure, dintr-o perioadă aproape stearsă din memoria ei. Deşi Sky e hotărâtă să se ţină la distanţă de el, insistenţele lui neabătute şi zâmbetul enigmatic îi doboară barierele protectoare, iar legătura dintre ei creşte în intensitate. Însă misteriosul Holder ascunde, la rândul lui, destule secrete, iar de îndată ce acestea sunt dezvăluite, Sky cunoaşte o transformare ireversibilă, iar capacitatea ei de a avea incredere în semeni poate deveni o pierdere colaterală provocată de adevăr.

Numai înfruntând cu mult curaj dezvăluirile crude, Sky şi Holder pot spera să-şi vindece rănile sufleteşti şi să găsească o cale de a trăi şi de a iubi pe deplin.

‘Hopeless. Fără speranţă’ este un roman care vă va tăia respiraţia, captivându-vă şi amintindu-vă de prima voastră iubire.”

Este a doua carte ce o citesc de la autoarea Colleen Hoover, prima a fost “Totul se termină cu noi” (recenzia o găsiţi aici), şi am citit-o la insistenţele dragei mele colege de blog, Roxana. Nu era în plan să citesc “Hopeless. Fără speranţă”, însă am ajuns la ea datorită unui maraton, desi alegerea mea fusese să citesc “Ugly love”. Nu ştiu cu ce ţi-am greşit, Roxi, de m-ai zăpăcit de cap cu această carte, chiar dacă ştiai că-mi va frânge inima rău de tot.

Credeam că “Totul se termină cu noi” este cea mai dureroasă, după subiectul ce l-a tratat, însă am ajuns la concluzia că şi “Hopeless. Fără speranţă” este la fel de dureroasă…este profundă şi te atinge într-un mod cum nu te aştepţi. Nu ştiu cu ce-şi hrăneşte autoarea creierul de îi vin aşa subiecte în minte, dar să-l hrănească tot aşa în continuare…

“Hopeless. Fără speranţă” ne dezvăluie povestea tulburătoare a lui Sky şi Holder, o poveste învăluită în secrete şi multă durere, care te captivează de la prima pagină şi până la ultima, fiindu-ţi greu să şi respiri pe parcursul lecturii. Sky este elevă în ultimul an de liceu şi este un an total nou pentru ea, întrucât până în acest an, a învăţat acasă. Şi o dată cu acest nou an şcolar, viaţa ei se schimbă când îl întâlneşte pe Holder. Sky este îngrozită de el, dar în acelaşi timp, este şi atrasă foarte tare de persoana lui, chiar dacă îşi propune să-l evite, nu-i prea reuşeşte…Ce îi leagă pe cei doi sunt secretele, dar ce fel de secrete, rămâne să aflaţi voi…Eu nu am de gând să vă dezvălui absolut nimic…tac mâlc…

Însă ce pot să vă spun şi chiar vreau să vă spun este cum m-am simţit eu citind “Fără speranţă”: a fost o încântare şi un cuţit în inimă, ambele în acelaşi timp. Aşa de frumoasă mi s-a părut prima parte a cărţii, am râs foarte mult, mă distram copios, avea nişte replici ce mă atingeau pe suflet, ca în a doua parte, să fiu luată la palme. Dar nu orice palme, ci un val de palme, au venit aşa, pe nepusă masă…Fusesem atât de prinsă la un moment dat de poveste, încât nu mai aveam răbdare să citesc descrierile că mă interesa mai mult dialogul, să aflu o data care este treaba. Nici când citeam un roman poliţist sau un thriller nu eram aşa nerăbdătoare să aflu deznodământul. Am fost lovită de un uragan de sentimente, acum râdeam, ca în secunda următoare să-mi curgă lacrimi pe obraz şi să nu fiu în stare să mi le stăpânesc, am simţit furie la cote maxime (am avut un personaj pe care l-aş fi %#¤%#…vaaaii, că nu pot să scriu exact ce i-aş fi făcut că vă spoiler-esc şi nu vreau…), dar şi o durere de nedescris, nu ştiu ce cuvinte aş putea folosi ca să vă redau exact sentimentul…nu cred că sunt. După ce mi-a sfâşiat inima, mi-a mai tocat-o mărunt, mărunt, că doar nu era suficient să mi-o rănească, ca apoi să mi-o pună la loc şi să aibă pretenţia de la mine să mi-o reîntregesc, ca să poată bate iar…cum să mai fac asemenea lucru? Cu ce ti-am greşit, Colleen, de ai scris aşa o carte şi eu să mă iau după gura Roxanei şi să o citesc???

Şi când mă gândesc că vrusesem să citesc şi “Speranţa pierdută”, să aflu povestea şi din perspectiva lui Holder…guess again…o mai amân până în ianuarie, inima mea nu va suporta doză dublă de Colleen Hoover, nu sunt în stare să citesc mai mult de o carte pe lună de la ea, este prea profundă şi mă atinge într-un mod atât de plăcut şi dureros. Ar fi prea mult pentru mine…

Romanul “Hopeless. Fără speranţă” te învaţă cum să îţi îmbrăţişezi trecutul şi să faci pace cu acesta, să-ţi recapeţi încrederea în persoanele apropiate, dar mai ales, cum să-ţi vindeci rănile cele mai adânci şi să-ţi permiţi să iubeşti cu cea mai mare pasiune, să trăieşti adevărata iubire.

Chiar dacă am simţit o mulţime de sentimente, bune şi rele, cartea “Hopeless. Fără speranţă” este fără doar şi poate o carte ce nu trebuie să vă scape. Vi-o recomand din tot sufletul, ăsta mic şi prăpădit, ce a fost călcat în picioare şi zdrobit până nu a mai rămas nimic din el, însă înarmaţi-vă cu toate cele necesare că vă aşteaptă o poveste cum nu aţi mai aflat.

”Pentru că totdeauna cerul e frumos. Chiar și când e întunecat sau ploios sau noros, tot e frumos de privit. E preferatul meu, fiindcă știu că dacă vreodată o să mă simt rătăcit sau singur sau speriat, nu trebuie decât să privesc în sus, iar el o să fie acolo, orice-ar fi…și știu că totdeauna o să fie frumos.”

”Toate căsniciile au o dată de expirare, dacă intri în ele dintr-un motiv nepotrivit. Căsnicia nu ușurează situațiile…ci doar le îngreunează. Dacă te căsătorești cu cineva sperând că lucrurile se vor îmbunătăți, ai putea foarte bine să-ți pornești deja cronometrul încă din clipa în care spui `da`.”

”Delicat, aspru, atent, egoist. În acest unic sărut simt mai multe emoții de-ale lui decât sunt în toate cuvintele pe care le-a rostit vreodată. Buzele noastre sunt, în sfârșit, îngemănate, pentru prima oară, sau pentru a douăzecea oară, sau pentru a milioana oară. Chiar nu contează, fiindcă, indiferent a câta oară ar fi…e absolut perfect. E incredibil și ireproșabil și aproape că merită să fi trecut părin toate câte-am trecut amândoi, doar ca să ajungem la un astfel de moment.”

„Wonder Woman: Fiica Războiului” de Leigh Bardugo (recenzie)

Titlul original: „Wonder Woman: Warbringer”

An publicaţie: 2019

Editura: Youngart

Număr pagini: 448

Traducător: Ioana Filat

“Salvând o tânără de la înec, Diana crede c-a făcut o faptă bună. Descoperă însă rapid că s-ar putea să fi condamnat lumea la moarte. Deși ea nu știe asta, mulți își doresc ca Alia Keralis să dispară, căci ea e Fiica Războiului, una dintre descendentele Elenei din Troia. Împreună, Diana și Alia trebuie să facă față mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, cât și din cea a zeilor. Vor reuși să salveze lumea de la dezastru?

Călătoria o poartă pe Diana din insula ei fermecată, până în New York și înapoi în Grecia. Înainte de a se căli în război, Wonder Woman are atâtea de aflat despre lumea muritorilor!”

Parcă ieri m-a dus iubitul la filmul „Wonder Woman” (m-a ameţit de cap cu toţi supereroii şi era mega încântat de film, aşa că am mers…), iar citind cartea am retrăit o parte din emoţiile avute la vizionarea filmului. Clar nu se compara cartea cu filmul, în acest caz au fost total diferite, deşi mă aşteptam ca acţiunea sa fie la fel…aşteptam acel Făt – Frumos… La momentul când am vizionat filmul, nu ştiam de existenţa cărţii, însă când am aflat…inima mea şi-a dublat mărimea, abia aşteptam să se traducă şi la noi (doar ce ieşise de sub tipar în străinătate…). A mai durat ceva timp până am reuşit să am cartea, însă a meritat aşteptarea…a fost o lectură de milioane, de multă vreme nu am mai citit o carte cu atâta pasiune. Mi-am înnebunit urmăritorii de pe bookstagram cu story-urile…sorry, not sorry…

Şi acum despre carte…cu ce să încep? Că m-am îndrăgostit instant de Diana? De amazoane? De alura lor exotică? Puterea lor?…m-am îndrăgostit de absolut tot, de la copertă, la acţiune, la personaje… Prinţesa Diana este o amazoană ce locuieşte pe insula Themyscira, alături de mama sa şi ale sale surori, care vrea să-şi dovedească adevărata valoare într-o misiune eroică, nu în simple competiţii organizate pe insula, vrea să fie apreciată şi respectată pentru cine este, nu doar pentru statutul său, succesoarea la tron. Diana este o femeie hotărâtă, care, o dată ce îşi pune ceva în gând, cu greu renunţă la idee, mai ales când vine vorba de salvarea unei persoane. Aşa, ajunge să o salveze de la înec pe Alia, atunci când vasul pe care era aceasta, se scufundă, Alia fiind singura supravieţuitoare din naufragiu. Aparent, Alia pare a fi un om obişnuit, însă…aparenţele înşeală… Împreună, cele două pornesc în misiunea vieţii lor, fiind nevoite să facă faţă mai multor inamici, atât din lumea oamenilor, dar şi din lumea zeilor…

Lăsându-mă prinsă de lectură, am pornit într-o aventură cum nu am mai avut de mult timp. Am luptat cot la cot cu o amazoană, am fost vrăjită de calităţile unei amazoane, pe lângă frumuseţea debordantă, puterea şi-a spus cuvântul…(când cresc mare, vreau şi eu să fiu ca Diana…). Alia şi Diana sunt atât de diferite, dar totuşi atât de asemănătoare, una muritoare, cealaltă nemuritoare, unite de un singur scot: salvarea lumii. Dacă vor reuşi sau nu, rămâne să aflaţi voi ;). Le-am simţit neaprecierea, durerea de a fi nevoite să accepte mereu ordine de la ceilalţi, dar şi curajul de a înfrunta obstacolele întâlnite. Le-am simţit emoţia, durerea fizică, dorul şi m-am bucurat enorm când am realizat că Alia are persoanele potrivite pe care se poate baza mereu. Am trăit toată această aventură cu sufletul la gură, părul zburlit la ceafă şi mereu în alertă, nu ştiam la ce să mă mai aştept.

„Wonder Woman: Fiica Războiului” este despre femei puternice, cărora nu le este recunoscută adevărată valoare şi caută să fie apreciate, este despre familie şi legături de sânge, despre prieteni neînfricaţi şi mereu puşi pe glume (câteodată, viaţa trebuie să o mai iei şi în glumă)…este despre iubire şi grija faţă de cel de lângă tine, dar şi despre trădare, râvnirea la putere. Le mulţumesc din suflet celor de la Editura YoungArt pentru acest exemplar, iar voi găsiţi cartea aici :).

„Într-o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.”

„Viaţa e doar cât ar da un fluture din aripă – nici n-apucă s-o aibă în faţa ochilor şi s-o înțeleagă, că s-a şi terminat.”

„Bărbaţii îşi închipuie că puterea unei femei stă în trăsăturile ei frumoase, în mădularele ei mlădioase.”

„Nu putem să trăim toată viaţa ascunse, întrebându-ne ce isprăvi am putea să înfăptuim dacă ni s-ar da doar o şansă. Şansa trebuie să ne-o creăm singure.”

„Nu-i drept să-i ceri cuiva să nu-și trăiască pe deplin viaţa. Nu poţi să trăieşti mereu cu teama în suflet. Fie îţi iei viaţa în mâini, fie trăieşti la întâmplare.”

„Doliul pe care îl simţeau amândoi era ca un scut nedorit, un zid care-i despărţea de restul lumii. Uneori părea un obstacol de nepătruns, de parcă nimeni nu avea cum să ştie vreodată prin ce trecuseră amândoi, cum era să ţi se destrame lumea în chiar miezul ei.”