Autor: Petronela Rotar
Categoria: Literatura Romana
Editura: HERG BENET
Nr. pagini: 336

”Am fost un om zdrobit, întors spre moarte, nu înspre viață. La 30 de ani, mă imaginam trăind doar încă cîțiva ani, la fel de zbuciumat cum am trăit mereu. Apoi, murind devreme. Cu un ochi priveam spre moarte, iar cu celălalt spre copiii mei, opintindu-mă să mai trăiesc o vreme, cît să văd fetele suficient de mari ca să se descurce singure. Este un miracol că nu am murit, trăind atît de sinucigaș, fără măcar să-mi dau seama. Am trecut razant pe lîngă moarte, nu doar fiindcă am fost îngropată sub o avalanșă, ci fiindcă am trăit fiecare zi ca să mor. Am făcut întoarcerea spre viață în ziua în care am decis să mă vindec. Nu știam atunci, însă, că asta fac, un U turn definitiv spre lumină. Am aflat abia acum, după un drum lung și dureros, cînd am ajuns.
Am adunat în cartea aceasta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. E darul pe care îl întorc vieții, că m-a îngăduit și așteptat să mă întorc cu fața spre ea.”

Am o mare apreciere și un mare respect pentru oamenii care scriu cărți inspirate din viețile lor, așa imperfecte cum sunt ele. Petronela Rotar și-a pus sufletul pe tavă și le-a dat ocazia cititorilor să îl atingă, să îl întoarcă pe toate părțile, să îl înțeleagă, să îl judece. Fără rușine, fără teamă, fără prejudecăți. Fără să mascheze sau să nege întâmplările mai puțin plăcute din viața ei. Fără să fugă de trecut sau să se ascundă după deget. A trăit asta, a simțit asta, a scris asta. Nimic în plus, nimic în minus. A ales să iasă din tipar și să își trăiască viața complet diferit față de celelalte femei din familia ei. A avut curajul să își accepte și să își învingă fricile, chiar și pe cele mai mari. Nu pot să zic decât: RESPECT!

Am început cartea puțin sceptică, neștiind exact la ce să mă aștept. Cred că mă așteptam să fie ca una dintre acele cărți în care ți se spune ce să faci pentru a reveni pe drumul cel bun, dar nu, este cu totul altceva. Este o invitație pentru a privi înăuntru, exact cum spune și titlul. Petronela privește înăuntrul ei și te face și pe tine să privești, doar că înăuntrul tău. Te face să-ți analizezi trecutul, prezentul, sufletul, mintea, totul. Citești și cobori din ce în ce mai adânc înăuntrul tău, punându-ți întrebări și găsind răspunsuri. Te analizezi și te minunezi de ce descoperi. Nu, în cartea ei, Petronela nu îți spune ce trebuie să faci, ce pași să urmezi, ce reguli să respecți, ci descoperi de unul singrul ce este greșit în ceea ce faci și cum să te îndrepți. Un singur lucru îți spune: totul vine dinăuntrul tău și tu ești cea mai importantă persoană din viața ta! Și, pentru a te vindeca, mai întâi trebuie să recunoști că ești ”bolnav” și să accepți că ai nevoie de ajutor. Nu este deloc o rușine, ci este un pas important în viață, dacă vrei să trăiești o viață frumoasă, în armonie cu propria persoană, în pace cu demonii și balaurii dinăuntrul tău.

Am citit cartea doar în două zile, dar între acestea am avut nevoie de o pauză de câteva zile, pentru a digera tot ce citisem. Totul este atât de sincer și atât de profund, încât trebuie să-ți iei un timp în care să meditezi. Limbajul este unul cât se poate de ușor, am adorat cuvintele și expresiile pur românești, câteva și ungurești, dar acest lucru nu m-a deranjat, deoarece autoarea a avut grijă să traducă fiecare cuvințel străin. Foarte frumos!

Mă bucur enorm că am avut ocazia să citesc o carte atât de profundă (chiar aveam nevoie de o astfel de lectură!) și sunt foarte curioasă de celelalte cărți scrise de Petronela Rotar, pe care plănuiesc să le citesc neapărat în viitorul apropiat. Trebuie să încercați și voi să priviți înăuntru prin intermediul acestei cărți! Nu aveți nimic de pierdut, doar de câștigat! Ca de obicei, simt nevoia să împărtășesc câteva citate cu voi, dar de data asta îmi este cam greu să le aleg pe cele potrivite, deoarece toată cartea este plină de lecții de viață.

”…dragostea pe care o primim de la mame este fundația ființei noastre. Atunci cînd lipsește, toată construcția se prăbușește sau devine extrem de fragilă.”

”…abia atunci cînd ne dăm voie să simțim și emoțiile negative, să ne fie frică, să ne doară, să simțim disperare, gol, singurătate, durere, suntem în contact cu sinele nostru autentic și putem începe să ne construim pe noi.”

”Suntem suma alegerilor noastre, cele mai multe inconștiente. Avem viața pe care o merităm, de cele mai multe ori. Avem viața pe care o creăm în fiecare zi.”

”Toți avem răni și singura cale de a ni le vindeca este să ne întoarcem cu fața spre ele, nu să le negăm.”

”Cred că a-ți propune să-ți petreci tot restul vieții cu cineva este destul de nerealist. La fel cum este să spui cuiva te voi iubi întotdeauna. Cred, mai degrabă, că poți ajunge acolo dacă o iei pas cu pas, zi cu zi.”

”Sunt un om care simte multă frică, însă căruia nu îi mai e frică să simtă frică.”

Autor: Alex Michaelides

Editura: LITERA, Colecție Buzz Books

Nr pagini: 368

Titlu original: The Silent Patient

”Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită, casatorită cu un fotograf de moda, ea traiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei, Gabriel, se întoarce acasă târziu de la o sedință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tacută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei.
Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multa vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă…”

Sună captivant, nu? Și terifiant… Ei bine, eu am fost atrasă de această carte încă de când am aflat că va apărea, fără să fie nevoie să mai citesc descrierea. Abia când a ajuns în mâinile mele am fost și eu curioasă despre ce este vorba mai exact în această carte. A fost numită ”thriller-ul anului”, cu toate că suntem abia la jumătatea lui, dar să nu aveți dubii…chiar își merită această denumire.

Primul lucru care îți vine în minte când vezi această carte este ”oare de ce și-a ucis soțul?”, ”oare de ce nu mai vorbește?”. Psihoterapeutul Theo Faber, care se ocupă de Alicia, este convins că ea nu mai vorbește din cauza traumei suferite în urma uciderii soțului ei. Și totuși…motivul tăcerii ei este unul incredibil. Imediat după moartea lui Gabriel, Alicia pictează un tablou care spune multe despre motivul tăcerii ei, însă nimeni nu este în stare să îl descifreze. Tabloul este intitulat Alcesta și este, de fapt, un autoportret. Alcesta este o eroină a unui mit grecesc, murind în locul soțului ei, care era condamnat la moarte. Ulterior, Alcesta este adusă înapoi din morți, lângă soțul ei, însă ea refuză să mai vorbească, rămânănd tăcută pentru tot restul vieții. Care este legătura între Alicia și Alcesta? Bineînțeles că nu o să spun aici. Ți-am stârnit curiozitatea? Pune mâna pe carte, pentru că sigur vei dori să afli!

Theo Faber, terapeutul Aliciei, duce o adevărată luptă încercând să ajungă la ea și să o facă să vorbească. Încearcă toate metodele posibile și imposibile, punându-se de multe ori în pericol, dar într-un final reușește să obțină mici reacții din partea Aliciei și, mai greu, și mărturisiri. Poate vă întrebați de ce este Theo atât de interesat de Alicia, încît să își pună slujba și viața în pericol…Și eu m-am întrebat același lucru. Ei bine, cei doi se aseamănă foarte mult, Theo se regăsește cumva în povestea pacientei sale tăcute. El încearcă să o ajute pe ea, dar cel mai mult vrea să se ajute pe el însuși.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care este scrisă cartea, fiind ușor de citit, cu fraze scurte și structurată pe capitole tot scurte. Din momentul în care pui mâna pe ea, nu vei mai putea să o lași jos până nu o dai gata. Fiecare capitol are o doză de suspans, exact cât să te facă să mai citești un capitol, și încă unul, și apoi încă unul, până când îți dai seama că ai ajuns la ultimul.

Alex Michaelides se joacă cu mintea ta, îți dă senzația că știi exact ce se întâmplă, ca mai apoi să îți dovedească cât de mult te-ai înșelat. Te face să devii suspicios în privința fiecărui personaj și să stai cu sufletul la gură în fiecare capitol, descoperind noi indicii. Iar finalul…este unul wow, total neașteptat, tulburător, terifiant, incredibil. Te lovește fix în față și te face să te întrebi cum de nu ți-ai dat seama mai devreme, cum de nu ai văzut că totul era fix sub nasul tău.

Recomand cartea, chiar dacă ești sau nu ești iubitor al genului, pentru că te va surprinde oricum. Și dacă tot nu te-am convins până acum, las mai jos câteva citate.

„Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectându-te pe tine. Și era, adesea, o priveliște urâtă.”

”Motivul real era complet egoist. Încercam să mă ajut pe mine însumi. Cred că la fel stau lucrurile cu cei mai mulți dintre cei care intră în domeniul sănătății mintale. Suntem atrași de această profesie tocmai pentru că suntem vătămați – studiem psihologia ca să ne vindecăm pe noi înșine. Că suntem sau nu dispuși s-o recunoaștem, asta-i altă mâncare de pește.”

„E atâta suferință peste tot, și nu facem decât să închidem ochii în fața ei. Adevărul e că suntem cu toții speriați. Suntem speriați unii de alții.”

„Cumva, prinderea fulgilor de zăpadă e ca prinderea fericirii; ai ceva și pe dată, nu mai ai nimic.”

”Emoțiile care nu sunt exprimate nu mor niciodată. Sunt îngropate de vii și revin mai târziu, în feluri mai urâte.”

”Presupun că lucrul care mă sperie este cedarea în fața necunoscutului.”

”-Despre iubire. Despre faptul că adesea luăm dragostea drept un foc de artificii-drept spectacol și ceva ieșit din comun. Însă iubirea adevărată e foarte tăcută, foarte liniștită. E plictisitoare, dacă privești din perspectiva spectaculosului. Iubirea e profundă și calmă-și constantă.”

Titlu original: The Nightingale
Editura: Litera, Colecția Blue Moon
Număr pagini: 476
Traducere: Ruxandra Târcă și Gabriel Tudor

Pasiunea mea pentru ficțiunile istorice a început nu de mult, mai exact anul trecut, când mi-a picat în mână ”Printre tonuri cenușii”, de Ruta Sepetys. De atunci, sunt interesată de toate cărțile care au legătură cu războiul, cu toate că sunt conștientă de cât de mult voi suferi citindu-le, dar și după ce le voi termina.

”Franța, 1939. În liniștitul orășel Carriveau, Vianne Mauriac își ia rămas bun de la soțul ei, Antoine, întrucât acesta pleacă pe front. Ea nu crede că naziștii vor invada Franța…și totuși, soldații își fac apariția, mărșăluind în număr mare, în convoaie de camioane și tancuri, în avioane care înnegresc văzduhul și bombardează ținuturile locuite de oameni nevinovați. Când un căpitan neamț iși stabilește cartierul general în casa lui Vianne, ea și fiica sa au două opțiuni: fie să locuiască sub același acoperiș cu dușmanul, fie să piardă totul. Fără hrană și bani, deznădăjduită în timp ce pericolul pândește după fiecare colț, tot mai amenințător, Vianne e silită să facă alegeri imposibil de îndurat pentru a-și ține familia în viață.

Sora sa, Isabelle, este o puștoaică rebelă de optsprezece ani, aflată în căutarea unui țel în viață cu toată pasiunea necugetată specifică tinereții. Pe când mii de parizieni se retrag din capitală, trecând prin ororile războiului, ea îl întânește pe Gaetan, un partizan care crede că Franța poate lupta cu naziștii, și se îndrăgostește nebunește de el. Dar când el o trădează, Isabelle se alătură Rezistenței fără a se uita în urmă și, riscându-și viața zilnic, o salvează pe a altora.”

• 

”Privighetoare” este una dintre cele mai bune ficțiuni istorice pe care le-am citit, reușind să o parcurg aproape în întregime într-o singură zi…mai exact, 450 de pagini într-o zi. Spuneam mereu că mai citesc un singur capitol și gata, dar fiecare capitol avea ceva anume care mă făcea să vreu să aflu mai mult, și mai mult…să aflu totul, într-un final. Asta face o carte bună…te ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, apărând mereu detalii și întâmplări cutremurătoare, care dau peste cap atât viețile personajelor, dar mai ales pe ale cititorilor.

Când vorbim despre război, ne gândim la bărbații care au plecat pe front și au luptat, dându-și viața pentru a apăra țara sau întorcându-se acasă cu trupul și cu sufletul în bucățele. Această carte ne face să ne gândim și la femeile lăsate acasă, care nu au stat cu mâinile în sân, așteptâdu-și bărbații, ci au îndurat și înfruntat foametea, bolile necruțătoare, abuzurile, umilințele și nedreptățile naziștilor. Ba mai mult, au ales să lupte cu dușmanii, dovedind că femeile sunt la fel de curajoase și de puternice precum bărbații…sau chiar mai mult.

Un alt lucru care m-a impresionat la această carte este legătura de familie. Deși cele două surori s-au îndepărtat după moartea mamei lor și după abandonul tatălui lor, care a avut de suferit într-un alt război și s-a întors ca fiind cu totul un alt om, războiul a reușit să le apropie din nou pe cele două surori. De asemenea, prietenia, iubirea și umanitatea nu au murit, nici măcar în vreme de război. Cele două surori, deși în locuri diferite, încearcă să ajute alți oameni, chiar dacă acest lucru le pune de multe ori pe ele în pericol de arest, de deportare sau chiar de moarte. Într-o lume în care cei mai mulți au uitat ce înseamnă să fie oameni și au trecut de partea dușmanului, am fost bucuroasă să văd că încă au mai existat câțiva oameni care nu au uitat, care au luptat, care și-au riscat viețile, care au ajutat….care nu au lăsat războiul să le ia ceea ce aveau cel mai de preț: sufletele. Deși chinuite, sufletele au rămas puternice și iubitoare.

Recomand cu drag ”Privighetoarea”, fie că sunteți sau nu atrași de astfel de subiecte. Important este să lăsați cuvintele să vă pătrundă-n suflet, indiferent de impactul puternic pe care îl au asupra lui. Și pentru că mi-am umplut telefonul cu citate din această carte minunată, o să vă las mai jos câteva care m-au impresionat.

”Dacă am învățat ceva în lunga mea viață, acel ceva este asta: în dragoste, aflăm cine dorim să fim; în război, aflăm cine suntem de fapt.”

”Însă, în ultima vreme, mă trezesc gândindu-mă la război și la trecutul meu, la oamenii pe care i-am pierdut. Pierdut. Sună ca și cum i-aș fi rătăcit pe cei dragi mie; sau poate chiar i-am lăsat undeva, unde nu era locul lor, și mi-au întors spatele, prea tulburați ca să-mi mai calce pe urme. Nu sunt pierduți. Și nici nu s-au dus într-un loc mai bun. Au dispărut. Acum, că mă apropii de sfârșitul vieții, știu că durerea, la fel ca regretul, se instalează în ADN-ul nostru și rămâne pentru totdeauna o parte din noi.”

”Vreau s-o protejez pe Sophie și s-o știu în siguranță, dar ce folos să fie în siguranță dacă trebuie să crească într-o lume în care oamenii dispar fără urmă doar fiindcă se închină unui Dumnezeu diferit?”

”Cu toții suntem fragili, Isabelle. E un lucru pe care îl învățăm în război.”

”- Bărbații spun povești…Dar femeile acționează. Pentru noi, a fost un război din umbră. N-au existat parade pentru femei atunci când războiul s-a sfârșit, nici medalii, nici menționări în manualele de istorie. În război, am făcut ce trebuia să facem și, când războiul s-a terminat ne-am cusut viețile la loc și am pornit mai departe.”

”Dar iubirea trebuie să fie mai puternică decât ura, altfel nu am avea niciun viitor.”

”Peisajul sufletului unei femei se putea schimba la fel de rapid precum o lume în război.”

”Plângea, în sfârșit, pentru tot-pentru durere, și pierdere, și spaimă, și furie pentru război și pentru ce le făcuse acesta, pentru amintirile cumplite de care nu se mai putea dezlega, pentru ororile pe care le trăise și pentru ceea ce fusese nevoită să facă ca să supraviețuiască.”

”Datorită lor știu acum ce contează cu adevărat: nu ceea ce am pierdut, ci amintirile. Căci rănile se vindecă. Iubirea dăinuie. Noi, oamenii, rămânem.”

Titlu original: We Own the Sky
An apariție: 2018
Editura: Herg Benet
An publicație: 2018
Nr. pagini: 352
Autor: Luke Allnutt

Încă de când a apărut această carte, mi-am spus că trebuie s-o am neapărat în bibliotecă. Habar nu aveam ce subiect tratează, pentru că nu citisem descrierea, dar atât titlul cât și coperta m-au captivat. Un tată și un copil, ținandu-se de mână, iar în spatele lor, cerul infinit…cum să nu te captiveze o asemenea copertă?

Aș vrea să punctez un lucru despre mine înainte de a începe să vă vorbesc despre această carte. Mie nu-mi place să citesc recenzii, nici nu știu dacă ceea ce scriu eu aici se numește sau nu recenzie, dar o să scriu exact ceea ce mi-aș dori eu să aflu despre o carte atunci când aș citi o recenzie.

În primul rând, o să vorbesc  puțin despre subiectul cărții: este prezentată o familie, formată din Rob și Anna, împreună cu cea mai importantă persoană din viețile lor, și anume fiul lor, Jack. Atât de mult și-au dorit acest copil și prin atât de multe încercări au trecut până l-au avut, încât fericirea lor este acum de nedescris. Și cum fericirea niciodată nu durează prea mult, familia primește cea mai cumplită lovitură: o boală necruțătoare, cancerul. La început, vestea este primită ușor, cu gânduri pozitive și mari speranțe, însă loviturile nu încerează să apară, zdruncinând întreaga familie.

Atât despre subiectul cărții, nu vreau să dau prea multe detalii, altfel unde ar mai fi famecul?! Acum încerc să-mi adun gândurile și să vă vorbesc despre ceea ce am simțit eu citind această carte. Deși au trecut câteva săptămâni de când am citit-o, încă sunt profund marcată de ea și o port în suflet și-n gând.

Inevitabil, am intrat în pielea personajelor și simțeam că fac parte și eu din povestea lor. Am simțit cum îmi înflorește sufletul atunci când a venit pe lume Jack și când fericirea lor era aparent de netulburat. Am simțit disperarea lor atunci când universul tot li se prăbușea, primind cumplita veste despre boala necruțătoare. Am simțit speranța și optimismul lor, dorința de a se convinge că totul este sub control și că, în curând, va fi doar o amintire mai puțin plăcută din viața lor. Am simțit neputință, furie, rătăcire, durere atunci când speranțele le-au fost spulberate și când am înțeles că nu mai era nimic de făcut. Am simțit totul atât de profund, încât am avut o durere atât de ciudată și puternică în dreptul pieptului mult timp după ce am închis cartea.

Este o lectură copleșitoare, tulburătoare, sfâșietoare, dar în același timp, este plină de mici bucurii și de speranță. O poveste despre iubire, despre familie, despre disperare, despre durerea pierderii cuiva drag, despre lupta cu moartea, despre alegeri greșite, dar și despre regăsirea speranței și a puterii de a continua să trăiești.

La final, înveți din nou să respiri și să trăiești, chiar și cu un gol imens în suflet. Orice inimă frântă poate să bată din nou, chiar dacă o face mai defectuos. Al nostru este cerul te va duce până la cer și înapoi de mii de ori.

„Când sunt pe afară și mă plimb pe dunele de nisip, sau când stau la birou și privesc marea, îmi șoptesc și mie cuvintele misterioase – al nostru este cerul, al nostru este cerul. Mă trezesc cu sunetul lor în minte și înainte să adorm le pot auzi din nou. Patru cuvinte, ca și cum ar fi o mantră, o rugăciune care mi-a fost spusă de mii de ori pe când eram copil.”

„Uneori, să îți spui povestea este singurul fel în care poți rămâne în viață.”

„Nu uiți niciodată, se spune. Nu uiți. Moliciunea degetelor lor mici, zâmbetul dulce și dezarmant, râsul pe care îl auzi prin cameră dintr-o dată atunci când te apuci de curățenie ca să scapi de depresie. Nu uiți niciodată. Dar totuși uiți, și uitarea vine mai repede decât te aștepți, apoi îi urmează rușinea – rușinea că nu ai iubit cu adevărat, că ești un impostor.”