• Autor: Dinah Jefferies
• Editura: NEMIRA
• Colectie: Damen Tango
• Nr. pagini: 440
• Titlu Original: The tea planter’s wife
• Traducator: Monica Serban

“Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorand singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși încuiate, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie și să-i dezvăluie lui Laurence adevărul.”

‘Soția plantatorului de ceai’ este a doua carte scrisă de Dinah Jefferies pe care o citesc (prima fiind ‘Văduva de safir’, despre care am scris aici) și, fără doar și poate, aceasta mi-a plăcut mult mai mult, povestea fiind mai complexă și mai încărcată de emoție, personajele mai bine conturate și mai convingătoare, povestea de dragoste mai intensă, cu secrete și mistere la fiecare pas. Un singur lucru rămâne neschimbat, și anume modul autoarei de a descrie locurile, făcându-te să simți că ești chiar tu acolo și vezi totul cu proprii ochi, să simți mirosul scorțișoarei, al florilor exotice, al ceaiului și al oceanului, să simți ploaia torențială și soarele arzător pe piele. Deși la prima impresie ar părea o lectură greoaie, stilul de scriere este unul foarte suav și paginile curg de la sine. Nu voiam să se termine, așa tare mă atașasem de personaje, dar aveam nevoie să ajung la final pentru a afla întregul adevăr, cu toate că unele secrete le descoperisem parțial pe parcurs. Acest exemplar l-am primit de la Editura Nemira, căreia îi mulțumesc enorm, iar cartea o puteți găsi pe site aici.

Acțiunea urmărește pe de o parte relația de cuplu proaspăt căsătorit și evoluția acestuia. Dragostea care-i leagă pe Gwen și Laurence este, la început, una la care ar visa orice om, dar pe parcurs apar secrete și greutăți, suișuri și coborâșuri, încercări și sacrificii, prejudecăți și preconcepții, gelozii și neîncrederi. Secretele pe care aceștia le tăinuiesc unul de celălalt sunt unele înfiorătoare, dar într-un cuplu nu ar trebui să existe secrete….nu? Ajung aceștia să își dezvăluie cele mai întunecate secrete? Ce se va întâmpla dacă o vor face? Sau, mai rău, ce se va întâmpla dacă NU o vor face? Sunt întrebările care ne macină pe noi, ca cititori, dar și pe cei doi protagoniști, și nu putem afla decât într-un singur fel: citind! Pe de altă parte, autoarea pune accentul pe discriminare și pe preconcepțiile rasiale. Pe plantația de ceai, lucrează foarte mulți tamili, iar aceștia, din generație în generație, au fost tratați în condiții inumane, ca niște sclavi. De asemenea, nici sinegalezii nu sunt priviți cu ochi buni, iar o căsătorie între un alb și un negru ar isca foarte multe controverse. Vom fi martori la câteva revolte ale acestor oameni, fiind sătui să nu aibă aceleași drepturi ca ceilalți, drepturi pe care orice om ar trebui să le aibă: la un trai decent, la sănătate, la educație, la exprimare liberă, la vot.

Autoarea nu își judecă personajele pentru greșelile lor, doar ne prezintă faptele și ne lasă pe noi să judecăm și să punem eticheta de ‘bine’ sau de ‘rău’, să ne întrebăm ce am fi făcut noi dacă am fi fost în locul personajelor. Am ajuns într-un punct în care m-am gândit că dacă Laurence ar fi fost sincer și deschis de la început cu Gwen, nimic rău nu s-ar fi întâmplat, dar fiecare are secrete pe care le poartă și le ține ascunse de ochii lumii din motive întemeiate, deci cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Aș putea să o blamez pe Gwen, pentru că a făcut o alegere greșită și nu a fost cea mai bună mamă, dar iarăși întreb…cine sunt eu să arunc cu pietre în ea?

‘Soția plantatorului de ceai’ este o carte care te prinde încă de la primele pagini, te face să simți un amalgam de emoții și de sentimente, de la fericire la tristețe, de la iubire la ură, de la siguranță la spaimă, neputință și vinovăție, de la speranță la disperare, de la nedreptate la acceptare. Este o carte despre viață, cu bune și cu rele, cu oameni privilegiați și cu oameni săraci lipiți, care trebuie să învețe cum să conviețuiască împreună, lăsând deoparte discriminările rasiale sau cele sociale. Este o carte despre dragoste cu tot ce înseamnă ea!

Titlul original: ”The Drowning Girl”

An publicație: 2012

Editura: Paladin

Număr pagini: 376

Traducător: Flavius Ardelean

”În familia lui Imp, nebunia se aliniază ordonat, ca va­goanele unui marfar: bunica, fiica, fiica fiicei… Imp este schizofrenică şi o ştie. Cu ajutorul medicamentelor şi al psihiatrei, Imp este bine – până când o întâlneşte pe Eva Canning, care seamănă tulburător de mult cu tânăra din Fată înecându-se, un tablou ce o obsedează din copilărie. Sirenă, lup sau fantomă, Eva o bântuie şi o aruncă într-un vârtej de vise şi amintiri care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Ca să scape din labirintul obsesiilor, Imp începe să scrie, iar hotarul ce separă închipuirea de realitate şi magia de nebunie dispare cu totul. Treptat, autobiografia ei se transformă într-o poveste cu fantome, sirene şi vârcolaci, într-un fantasy întunecat şi erotic în care nimic nu e ceea ce pare.”

”Fata înecându-se” a fost una dintre cele mai ciudate lecturi, sincer. M-am pierdut printre rândurile cărții, nu am mai reușit la un moment dat să fac diferența dintre realitate și ficțiune. Ce e drept, mi-a fost puțin greu la început să avansez cu lectura, dar pe parcurs m-am lăsat învăluită de povestea lui Imp.

India Morgan Phelps este schizofrenică, dar cu ajutorul medicamentelor și al psihiatrei sale, reușește să-și țină boala sub control. Are parte și de o poveste de dragoste alături de Abalyn, o gameriță transgen, până când îi iese în cale Eva Canning – o fată ce seamănă foarte bine cu un personaj ilustrat într-un tablou ce o obsedează pe Imp încă din copilărie.

Până la întâlnirea dintre Imp și Eva, nu am întâmpinat deloc dificultăți în a deosebi adevărul de ficțiune, totul avea legătură și puteam face corelațiile, îmi era mult mai ușor să urmăresc firul poveștii. Însă de la momentul întâlnirii, am fost dată peste cap complet, nu mai știam ce e real, unde vorbește nebunia din Imp, ce este adevărat și ce este născocire. Am fost bântuită de fantome și vrăjită de fantome, dar și vânată de vârcolaci…total zăpăcită de cap, încât asemeni lui Imp, nu am mai putut separa ficțiunea de adevăr, dar nici realitatea de imaginație.

Cu toate ca sunt pasaje unde romanul oferă detalii inutile (părerea mea), ele sunt acolo să demonstreze cum funcționează mintea lui Imp (la această concluzie am ajuns…). Pătrunzi în profunzimile minții sale, trăiești câteva pagini bune aflând ce ascund gândurile ei, este totodată incredibil, dar și infricoșător. Parcurgând aceasta carte, mi-a trezit multe întrebări, dar am primit și răspunsuri, nu chiar la toate, dar la mare parte din ele. Întrebarea mea cea mai importantă a fost dacă Imp va avea același destin ca mama și bunica sa sau nu? Ce destin, rămâne să descoperiți voi 😉.

Mă bucură faptul ca am avut ocazia să descopăr și un altfel de fantasy, mai întunecat, dar și cu puțin erotism, iar dacă sunteți împătimiți ai fantasy-ului, dar și genului psihologic, chiar vă recomand să o citiți (o găsiți pe site-ul celor de la Cartepedia aici 😊).

”Nicio poveste nu are un început și nicio poveste nu are un sfârșit. Începuturile și sfârșiturile pot fi concepute pentru a servi unui scop, unei intenții momentane și trecătoare, dar sunt, în esența lor, arbitrare și există doar ca niște constructe confortabile în mintea omului. Viețile sunt dezordonate și, când începem dă le povestim, sau să povestim părți din ele, nu putem niciodată discerne momentul precis și obiectiv în care a început un eveniment anume. Toate începuturile sunt arbitrare.”

”Nimic nu e vreodată direct și pierdem mult din adevăr prefăcându-ne că ar fi.”

”Normalul e o pastilă amară pe care nu vrem s-o luăm.”

”Oamenii morți, gândurile moarte și, poate, momentele moarte nu sunt niciodată cu adevărat moarte și ne modelează fiecare clipă a vieții. Le subestimăm, iar asta le dă putere.”

”Ea m-a învățat că necunoscutul este imun la facultățile rațiunii umane, că ceva nevăzut, dar înfometat, care stă sub apă pe care nu-l poți vedea e mai înspăimântător decât un rechin de șase metri înfometat. Pentru că necunoscutul este chiar mai înspăimântător decât un adevăr atât de groaznic încât iți frânge întreaga lume.”

Titlul original: ”Things I Should Have Known”

An publicație: 2017

Editura: YoungArt

Număr pagini: 329

Traducător: Ruxandra Gogu

”Chloe Mitchell învață bine, e populară printre colegi și are un iubit arătos. Cum ultimul an de liceu se apropie cu pași repezi, ea trebuie să se gândească bine la ce va face în continuare: orice facultate va alege, va trebui să fie una suficient de aproape de casă, în caz că sora ei va avea nevoie de ea. La aproape 21 de ani, Ivy este în spectrul autist și are probleme cu socializarea. Iese rar din casă, doar cu familia, și nu are nicio prietenă apropiată. Așa încât Chloe decide că ceea ce-i trebuie surorii sale ca să fie mai independentă este… un iubit.

Are chiar pe cineva în minte: Ethan Fields, un tânăr drăguț și pasionat de filme, coleg de clasă cu Ivy. Iată cum se trezește Chloe că o conduce pe sora ei la întâlnirile cu Ethan – care are și el, la rândul său, un însoțitor în nesuferitul lui frate, David. Cei patru vor descoperi însă curând că nu e chiar ușor să fii nici măcar puțin diferit în această lume.”

A fost una dintre cele mai simpatice lecturi citite de mine anul acesta, m-a înduioșat profund. A tratat un subiect sensibil, și anume autismul. Astfel a reușit să-mi schimbe și mie puțin mentalitateacu privire la oameni ce fac parte din acest spectru. Până în prezent, nu țin minte să fi avut contact cu vreo presoana autistă, dar pe viitor, dacă voi întâlni, voi stii cum să reacționez și cum să mă comport datorită acestei cărți.

Povestea a fost relatată din perspectiva lui Chloe, elevă în ultimul an de liceu, fata populară ce-l are alături pe cel mai arătos iubit. Totodată, o are și pe Ivy, sora sa de 21 de ani, ce face parte din spectul autist. Ce o deosebește pe Chloe de ceilalți adolescenți de vârsta ei este faptul că ea se gândește și la cei din jurul ei, nu doar la persoana sa. Încearcă să o determine pe sora ei să devină mai sociabilă, să se independizeze, astfel încât atunci când Chloe va pleca la facultate, lui Ivy să-i fie mai ușor.

Din afară, viața ei pare perfectă, este deșteaptă, îi merge bine în liceu, are parte de popularitate, este iubita celui mai râvnit băiat din liceu, dar cu cât intri în profunzimi, realizezi că nu mai este chiar așa perfectă, nici măcar prietenii ei nu o înteleg pe deplin. Însă când îi vine ideea de a-i găsii lui Ivy un iubit, crezând că aceasta este soluția pentru a devenii mai independenta sora ei, va fii foarte surprinsă și lucrurile vor lua o întorsătură…total neașteptată.

Într-o lume în care persoanele cu autism sunt văzute ca niște ciudățenii, este o reală consolare când întâlnești o altă persoană care simte ce simți tu și te înțelege perfect. Am apreciat-o enorm pe Chloe pentru toate eforturile sale, dăruința de care a dat dovadă pentru a-i fi bine surorii sale, faptul că a comunicat cu ea în așa fel încât să se facă înțeleasă. Persoanele cu autism sunt persoane foarte sensibile și mult mai emotive, nu reușesc să se exprime cum o facem noi ”ăștia normali”, au o sinceritate aparte, ”nu o dau după vișin ca să fie bine”. Deși părem foarte diferiți, suntem asemenea: cu sentimente pure, ce iubesc cu aceeași pasiune ca și noi, doar că suferă puțin mai mult.

”Ce-ar fi trebuit să știu” este o lecție: te învață cum să nu judeci pe nimeni la prima vedere, nu au de unde știi ce se ascunde sub dedesupturile acelei persoane și nici care-i sunt frământările, ne învață cum să ne acceptăm unii pe alții, cu bune și rele, perfecți sau imperfecți.

”Dar ei…arată normal, doar cu aceste mici diferențe în felul în care se comportă și se mișcă. Și asta îi deranjează pe oameni. Nu știu cum să reacționeze la asta. E ca și cum au un loc în creier pentru ce este normal și un loc pentru ce este, în mod evident, în neregulă, dar nu știu cum să se descurce cu ceva care este doar puțin diferit. Și asta îi face să se simtă incomod. Iar când oamenii se simt incomod se poartă ca niște nesimțiți.”

”Iar cel mai greu lucru, e că știi că nu poți face nimic să forțezi acea persoană să-și dorească să fie cu tine – ăsta e singurul lucru din viața ta pe care nu-l poți îndeplini pentru că ți-l dorești, oricât de mult ai încerca – chiar dacă, probabil, e ce-ți dorești cel mai mult.”

• Autor: Kim Liggett
• Editura: Litera
• Colectia: Blue Moon
• Nr. pagini: 320 pagini
• Titlu original: The Grace Year
• Traducător: Bianca Paulevici

“Nimeni nu vorbește despre anul de grație. E strict interzis. În ținutul Garner, fetelor li se spune că au puterea să ademenească bărbați în toată firea din paturile lor și să facă femeile să înnebunească de gelozie. Cred că pielea lor emite un afrodiziac puternic, esența potentă a tinereții, a unei fete pe cale să devină femeie. De aceea sunt izgonite, în al șaisprezecelea an al vieții lor, ca să -și elibereze magia în sălbăticie și să se poată întoarce purificate, gata de măritiș. Dar nu toate se întorc în viață. La șaisprezece ani, Tierney James visează la o viață mai bună, la o societate care să nu asmută prietenii asupra prietenilor, femeile asupra altor femei, dar anul de grație se apropie și ea realizează imediat că trebuie să se teamă de mai mult decât de stihiile dezlănțuite. Nici măcar de braconierii din pădure, care abia așteaptă ocazia să apuce o fată ca s -o vândă pe piața neagră. Cel mai tare s -ar putea teme chiar de ele însele.“

‘Anul de grație’ este genul de carte pe care, în mod normal, nu aș citi-o, având o tentă de fantasy (distopie, mai bine spus), iar eu nu mă înțeleg deloc cu acest gen. Am citit până acum doar o trilogie distopică, Jocurile foamei, care mi-a plăcut foarte mult, dar de atunci am tot fugit de genul acesta de cărți, de teamă să nu fiu dezamăgită, cred! Sunt atât de bucuroasă și de recunoscătoare că Editura Litera a ales să-mi trimită acest titlu, pe lângă alte delicatese! Cartea o găsiți aici.

Am fost atrasă, în primul rând, de copertă. Da, da, știu, nu trebuie să alegem cărțile după copertă, dar mai facem și excepții! Nu sunt înnebunită după culoarea roz, dar nuanțele de aici mi-ai încântat privirea, iar fata aceea misterioasă, cu părul blond împletit atât de frumos și cu panglica roșie legată în el….sublim! Mi-a plăcut mult faptul că atât titlul, cât și coperta sunt în concordanță cu conținutul cărții, deci au o semnificație aparte. Anul de grație este reprezentat de cel de-al șaisprezecelea an din viața fetelor, când acestea sunt trimise în sălbăticie pentru a-și elibera magia, magie care constă în emanarea unui afrodiziac puternic, prin care bărbații sunt ademeniți de ele, iar femeile înnebunesc de gelozie. Părul împletit într-un anumit fel și panglica roșie sunt însemnele fetelor din anul de grație.

Încă de la primele pagini, am fost cucerită de stilul de scriere atât de melodios al autoarei, care împletește cu măiestrie fantasticul cu elemente horror și cu elemente din realitatea de zi cu zi, reușind să construiască o poveste crudă despre supraviețuire. De multe ori, aveam impresia că citesc un basm, dar apoi primeam câte o palmă care mă trezea la realitate și care mă făcea să-mi dau seama de actualitatea subiectului. Am fost prinsă în mrejele acestei cărți și nu am putut să o las din mână până nu am aflat cum se termină povestea! Acțiunea este relatată de Tierney, un personaj feminin fermecător prin simplitatea, naturalețea și bunătatea care-l îmbracă. Nu ai cum să nu o îndrăgești pe această fată, care este înzestrată cu putere și curaj cât cuprinde, riscând-și de multe ori viața pentru a le ajuta pe celelalte fete, care culmea, erau întoarse împotriva ei! Aceasta nu are super-puteri, poate chiar nici magie…cel puțin, ea nu crede că are, dar adevărata magie se ascunde în sufletul ei! Curioasă din fire și visătoare, Tierney părăsește tabăra și ajunge în pădure, unde pericolele o pândesc la fiecare pas. A învățat de a tatăl ei tot ce avea nevoie pentru a supraviețui în pustietate, ba chiar și de la mama ei, care îi spunea mereu că deși are ochii larg deschiși, nu vede absolut nimic, și de la surorile ei mai mari, care au fost și ele în anul de grație și au fost nevoite să îndure lucruri îngrozitoare. Tierney va învăța să și vadă, nu doar să țină ochii deschiși, iar când asta se va întâmpla, va trăi cele mai frumoase șin cele mai îngrozitoare lucruri din viața ei, în același timp. Personajele sunt destul de numeroase, fiecare având un rol important în poveste și fiind descrise atât cât trebuie pentru a le observa și a le reține.

În toată această luptă pentru supraviețuire, autoarea a reușit să contureze frumos și două povești de dragoste, ambele foarte puternice și atât de diferite una de cealaltă. Nu vreau să intru prea mult în detalii și să stric farmecul lecturii, deci vă las pe voi să le descoperiți și să vă convingeți care este mai frumoasă! Finalul este unul plin de sacrificiu, acceptare, schimbare, sfidare, iertare și luptă pentru o viață mai bună, și cumva, în sufletul meu, a crescut o speranță pentru o continuare a cărții și tare mult m-aș bucura dacă ar fi așa! Femeile devin mai unite și pornesc o revoltă tăcută împotriva sistemului crud, care nu le-a dat niciodată șansa la o viață normală și la libertate, așa cum au avut bărbații. Diferențele de gen au fost dintotdeauna o problemă pentru femei, dar lucrurile se pot schimba dacă acestea aleg să fie unite și să creadă în forțele proprii, pentru că împreună sunt mult mai multe și mai puternice decât bărbații.

Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre istoria acelui ținut, despre cum a luat naștere societatea respectivă, despre cum a decurs anul de gratie al celorlalte generații de femei, dar chiar și așa, am citit cu sufletul la gură fiecare pagină, iar cartea va avea un loc special în mintea și în inima mea. Încă un lucru extrem de interesant mi s-a părut ideea de la care a pornit cartea. Kim Liggett chiar are imaginație, nu glumă, dacă de la o întâmplare atât de simplă și de normală a reușit să dea naștere unei povești de-a dreptul senzaționale. Lupta pentru supraviețuire, diferențele colosale dintre bărbați și femei, discriminarea, suspansul și răsturnările de situație, elementele fantastice și horror împletite cu realismul, personajele bine conturate și evoluția acestora, revolta tăcută a femeilor, iubirea, speranța, sacrificiile, toate astea au făcut din ‘Anul de grație’ o carte de 5⭐.

“Când eram mică, fiecare gând mi se citea pe față. Am învățat să mă ascund în spatele unui zâmbet plăcut, însă uneori, când mă zăresc în oglindă, văd intensitatea care-mi arde în ochi. Cu cât mă apropii mai tare de anul de grație, cu atât focul acela arde mai puternic. Uneori am impresia că ochii îmi vor ieși prin craniu.”

“Ni se spune sexul mai slab. La biserică, în fiecare duminică, ni se inoculează ideea că totul este din vina Evei pentru că nu și-a izgonit magia când a avut prilejul, dar tot nu înțeleg de ce fetele nu au niciun cuvânt de spus. Bineînțeles, există aranjamente secrete, șoapte în întuneric, dar de ce hotărăsc băieții totul? Din câte îmi dau seama, toți avem inimi. Toți avem creiere. Sunt doar câteva diferențe, din câte văd, și majoritatea bărbaților par să gândească oricum cu partea aia.”

“Tata mi-a zis mereu că o persoană este suma tuturor alegerilor mici pe care le face în viață. Alegerile pe care nu le vede nimeni niciodată.”

“Înainte îmi era groază de luna plină. Mi se părea un loc întunecat și sălbatic în care sălășluiește nebunia. Dar cred că luna plină ne dezvăluie de fapt cine suntem cu adevărat….Cine suntem meniți să fim.”

• Autor: Caroline Kepnes
• Editura: HERG BENET
• Colectie: Passport
• Nr. pagini: 480
• Titlu original: Hidden Bodies
• Traducator: Anca Zaharia

“Să ascundă corpuri nu e ceva nou pentru Joe Goldberg. În ultimii zece ani, acest tânăr de treizeci-și-ceva a ascuns deja patru dintre ele, victime colaterale ale încercării sale de a găsi dragostea autentică. Acum, el se îndreaptă către Los Angeles, orașul noilor speranțe, hotărât să lase trecutul în urma sa.

La Hollywood, Joe se ontegrează perfect în peisaj, alături de ceilalți tineri dornici de noi începuturi. Mănâncă guac, lucrează într-o librărie și flirtează cu o vecină. Însă în timp ce alții par fixați pe propriile imagini în oglindă, Joe nu poate să se abțină să nu se uite peste umăr. Problema cu corpurile ascunse e că nu întotdeauna rămân așa. Ele revin la suprafață, asemenea unor gânduri negre, multiplicandu-se și amenințând să distrugă tocmai ceea ce Joe își dorește cel mai mult: dragostea adevărată. Iar atunci când el o descoperă într-o încăpere întunecată din Soho House, e mai disperat ca oricând în a-și ține îngropate secretele. Nu vrea să își rănească noua lui iubită – vrea ca ei să fie împreună pentru totdeauna. Dar daca ea află ce a fost în stare să facă în trecut, s-ar putea să nu aibă de ales…“

Pe Caroline Kepnes am descoperit-o prin intermediul cărții ‘Tu’, pe care am savurat-o pe deplin. De fapt, nu am savurat-o, ci, mai bine zis, am devorat-o într-o singură zi, cu sufletul la gură, fascinată și oripilată în același timp de ceea ce îmi era prezentat în fața ochilor. Încă de cum am terminat-o, am fost foarte curioasă ce se mai poate întâmpla în următorul volum, ce ar mai putea să facă personajul nostru psihopat, Joe! Da, ‘Corpuri ascunse’ este continuarea cărții ‘Tu’ și doresc să îi mulțumesc editurii Hergbenet pentru acest exemplar, pe care îl puteți găsi pe site-ul lor aici.

Din păcate, ‘Corpuri ascunse’ nu a reușit să ajungă la nivelul primului volum și am vrut de multe ori să o abandonez, însă ceva, nu știu exact ce anume, m-a determinat să continui lecturarea ei. Cred că este vorba de personajul principal, Joe, unul dintre cele mai nebune personaje cu care am avut de-a face. Acesta reușește cumva să te atragă de partea lui, pentru că, de multe ori, se comportă atât de frumos și de normal, încât aproape că uiți că este un psihopat și un criminal. Aproape! Poate că reușește să ascundă corpurile victimelor, însă nu poate să își ascundă spiritul și maniile.

Joe este cel care ne relatează întâmplările, la fel ca în volumul precedent, limbajul fiind unul destul de simplu și de colorat, dar dacă nu vă deranjează cuvintele cu p și f și câteva înjurături, cred că veți putea parcurge fără probleme cartea. Ba chiar veți râde copios la unele exprimări…cel puțin, așa a fost în cazul meu! Este o experiență interesantă să citești o carte a cărei acțiune este relatată de un psihopat, așadar mi-a plăcut faptul că am încercat să pătrund prin cotloanele acelei minți bolnave, se anticipez acțiuni, să caut justificări, să critic sau să compătimesc personajul. Lejeritatea cu care Joe vorbește despre crimele sale m-a marcat într-un mod inexplicabil, aveam impresia că este ceva normal ceea ce face. Wow, nici nu-mi vine să cred că tocmai am spus asta! Ei bine, aici se cunoaște efectul pe care Joe îl are asupra cititorului! El ucide pentru că i se pare normal să înlăture orice îi stă în cale și îi amenință fericirea și iubirea, ucide pentru că i se pare că acei oameni sunt inutili și nu au niciun sens pe lumea asta!

Totuși, acțiunea acestui volum cam lasă de dorit! După cele întâmplate în primul volum, Joe are o nouă relație cu Amy, o fată care lucrează în librăria lui și totul este numai lapte și miere până într-o zi, când ea alege să îl trădeze, furându-i niște cărți rare și părăsindu-l. Bineînțeles că Joe nu poate accepta o astfel de trădare și decide să o urmărească pe Amy în Los Angeles și să se răzbune. Reușește acesta să se răzbune? Bună întrebare! Ajuns în orașul în care totul este posibil, Joe o întâlnește pe Love (să fie o coincidență numele acesteia, sau chiar a găsit dragostea adevărată?). Aceștia ajung să aibă o relație aparent perfectă, dar curând lucrurile scapă de sub control și Joe lasă în urma lui cadavru după cadavru, înlăturând pe oricine îi amenință iubirea! Părerea mea este că autoarea a complicat acțiunea acestui volum prin aducerea în scenă a prea multe personaje, care nu își aveau rosul, iar prin acest lucru nu a făcut decât să mă enerveze, obosească și plictisească pe alocuri. De asemenea, finalul cărții a fost unul destul de previzibil și de dezamăgitor. Mă așteptam la ceva mai…altfel!

Mi-a plăcut să îl văd din nou în acțiune pe Joe, pentru că este un personaj-narator pe cinste, însă ‘Corpuri ascunse’ nu a reușit să aibă efectul acela năucitor pe care l-a avut primul volum, ‘Tu’, asupra mea. Cu ocazia aceasta, mai ales că în curând apare un nou sezon, cred că voi relua serialul, pe care l-am abandonat după câteva episoade, pentru că mi se părea total diferit de carte și mă zăpăcea de cap, dar sunt curioasă să mai văd acest personaj atât de complex și de interesant în nebunia lui!

• Autor: Chandler Baker
• Editura: NEMIRA
• Colectie: Armada (thriller)
• Nr. pagini: 400
• Titlu Original: Whisper Network
• Traducator: Maria Adam

“Sloane, Ardie, Grace și Rosalita lucrează de ani buni la Truviv Inc. Când directorul companiei moare subit, Ames, șeful lor direct, îi preia locul. Dar el este un personaj complicat, dintotdeauna înconjurat de șoapte, șoapte mereu ignorate de cei cu putere de decizie. Dar lumea s-a schimbat și cele patru femei au decis că e de ajuns. Sloane și colegele ei pun în mișcare un mecanism catastrofic ce va afecta fiecare etaj și departament de la sediul Truviv. Iar viețile lor – de femei, colege, mame, soții, prietene – se vor schimba dramatic pentru totdeauna.”

Am fost tare curioasă de ‘Rețeaua șoaptelor’ încă de când se anunța apariția acesteia la editură, mai ales că începuse deja să se facă mare vâlvă în jurul ei și o vedeai peste tot. Descrierea sună tare captivant, coperta îți încântă privirea, ce să mai…e imposibil să nu ți-o dorești. Drept urmare, a ajuns și la mine în bibliotecă datorită editurii Nemira, căreia doresc să îi mulțumesc foarte mult. Cartea o puteți găsi aici.

Când am început să citesc ‘Rețeaua șoaptelor’, așteptările mele erau la un nivel foarte, foarte înalt, dar, din păcate, aceasta nu a reușit să ajungă atât de sus. Deși abordează subiecte importante și de actualitate, cum ar fi diferețele dintre bărbați și femei, agresiunea sexuală la locul de muncă, discriminarea și bullying-ul, subiecte care au fost evidențiate foarte bine, mă așteptam să găsesc și puțin mai mult thriller…. Cartea se citește destul de ușor, doar că acțiunea este lentă, chiar monotonă aș putea spune. Am avut de foarte multe ori impulsul de a o lăsa deoparte și de a citi altceva, dar m-am încăpățânat să o continui, cu speranța că se va schimba ceva. Și nu pot spune că regret, deoarece chiar au început să se întâmple câteva lucruri interesante. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la ea este acela că, printre celelate capitole, autoarea a introdus declarații ale martorilor, dar și interogatoriile celor 4 femei care au intentat proces asupra bărbatului care le agresase sexual. Thriller-ul se resimte cel mai bine în aceste capitole, dar și la final…Finalul a fost o adevărată cireașă de pe tort, chiar dacă mi s-a părut că a fost puțin cam grăbit. L-am savurat și vă spun cu mâna pe inimă că a fost cel care m-a făcut să îi acord cărții 4/5⭐.

Am fost încântată de modul în care autoarea și-a ales personajele principale, dar mi-aș fi dorit ca acestea să fie mai bine construite, mai conturate, cu voci mai răsunătoare. Sloane este personajul care își face simțită prezența cel mai mult, este mamă, soție, prietenă și colegă, lucrează de cel mai mult timp în companie și a fost una dintre victimele agresiunii sexuale la locul de muncă, drept urmare devine foarte posesivă și încearcă să protejeze alte femei de la birou, dar și pe fiica ei, care are probleme cu băieții la școală. Ardie ar fi putut fi unul dintre personajele mele preferate, dacă ar fi fost scoasă mai mult în evidență. Este o mamă singură, o prietenă de nădejde, empatizează și ajută fără să aștepte nimic în schimb. Mi-a plăcut foarte mult legătura care s-a creat între ea și Rosalita, una dintre femeile care se ocupau cu curățenia în firmă. Grace este un un personaj destul de slab, sensibil, o proaspătă mămică care își împarte timpul între acasă și birou și care nu se consideră bună în noul ei rol. Rosalita a fost pe departe personajul cel mai drag sufletului meu, poate din cauză că meseria ei este aceea de a fi invizibilă și de a trece neobservată, dar eu am observat-o. Este o mamă bună, o femeie care muncește din greu și care ar face orice pentru copilul ei. Are și ea o poveste tristă și răsunătoare, a fost și ea o victimă a agresiunii sexuale, ceea ce a determinat-o să ia și ea parte la proces. Nu pot să o trec cu vederea pe Katherine, personaj care mi-a fost antipatic încă de la început și nu am reușit să o văd altfel datorită acțiunilor și minciunilor sale.. Poate doar finalul m-a făcut să simt o urmă de apreciere pentru ea. Poate!

Pe lângă ce am spus mai sus, cartea scoate în evidență și alte subiecte. Ceea ce consideră o femeie agresiune sexuală, pentru bărbați nu înseamnă mare lucru, iar asta m-a scos din sărite, mai ales că femeile sunt considerate ‘la fel”, nebune, mincinoase, ba chiar vinovate pentru că le cad cu tronc unor bărbați. Au fost multe cazuri în care victimele abuzului s-au sinucis, iar ăsta ar trebui să fie un semnal de alarmă! Un alt subiect pe cinste mi s-a părut prietenia dintre aceste femei, legătura care le face să fie unite și să se protejeze reciproc. Bineînțeles, mai sunt și excepții, iar acestea ne-au fost arătate fără niciun pic de reținere.

Mi-a plăcut cartea, nu pot să spun că nu, dar mi-ar fi plăcut să se fi lucrat ceva mai mult la acțiune, la personaje și la suspans.