”Culoarul morţii” de Stephen King (recenzie)

• Titlu original: ”The Green Mile”
• Autor: Stephen King
• Editura: Nemira
• Colecția: Armada 
• An apariție: 2021
• Număr pagini: 448
• Traducător: Oana Duşmănescu

Roman ecranizat într-un film clasic, cu Tom Hanks în rolul principal.

Culoarul Morții – cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric.

În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă.

În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey, unul teribil, care îi va da peste cap toate credințele.

Deci, știu că probabil mă repet, dar asta este, relația mea cu Stephen King este tare năbădăioasă, acum îl iubesc, ca apoi să-l urăsc și din nou să-l iubesc și să-mi dau jos toate pălăriile în fața sa… Nu cred că am mai citit operele vreunui autor care să se poata compara cu King, sincer, și nici nu am să-l caut, King este unul și mereu va rămâne așa.

“Culoarul morții” a ajuns la mine în urma unei curiozități, acest love-hate al meu cu autorul, dar și datorită faptului că a fost recomandată de Andrei, iar eu mă încred în recomandările sale. Ca apoi, la momentul când m-am decis că e vremea s-o citesc, să-mi spună iubitul că este și film realizat după carte, că el l-a văzut, că “este emoționant, dar tare fain, te atinge acolo unde trebuie” și vine întrebarea de baraj “Da’ tu nici filmul ăsta nu l-ai văzut?”, adică despre ce vorbim aici? Mda, nici ecranizarea acestui roman nu am văzut-o, am cunoștințe despre câteva secvențe, dar și acelea vagi, însă acum că am terminat cartea de citit, mă pregătesc psihic să-mi rup sufletul și să plâng vizionând filmul.

Acțiunea romanului are loc în Penitenciarul Cold Mountain, mai exact în Corpul E, unde sunt “cazați” condamnații la moarte prin electrocutare, doar aici se află Bătrânul Scăpărici, și este redată din perspectiva lui Paul Edgecombe, un gardian care lucrează aici. Acestuia i-a fost dat să vadă multe, însă când gigantul John Coffey este aduc în Corpul E, are impresia că n-a văzut nimic până acum. În ciuda staturii sale impunătoare, John este un om cum rar a fost dat pe pământ, iar când Paul îi descoperă tainele, viața și credințele sale sunt tulburate…

O dată ce am început să pătrund în poveste, aveam mici flash-uri cu secvențele din film, alea așa văzute pe sărite, când mai “scăpa” al meu la câte un clip pe Youtube, însă cu cât citeam mai mult, conștientizam cât de sensibilă este povestea, cât de tare mă va emoționa și încercam să mă pregătesc pentru loviturile fatale, știam că voi plânge, iar dacă nu se lasă cu lacrimi, sigur va fi cu durere-n suflet. Ei bine, au fost și lacrimi și durere, povestea țesută de King mi-a dat în moalele capului și am rămas șocată de faptul că a fost capabil să construiască o asemenea poveste, eu care-l asociez doar cu horror și detalii morbibe și tot ce poate fi mai grețos pe pământ. Datorită faptului că povestea a fost redată la persoana întâi, din perspectiva lui Paul, la început asemenei unei destăinuiri într-un jurnal, am reușit să înțeleg mult mai bine evenimentele, să mă conectez cu povestea și să simt trăirile fiecărui personaj în parte, fie că erau colegii de lucru ai lui Paul, fie deținuții din Corpul E. N-au lipsit nici replicile specifice lui King, dar am avut parte și de dialoguri umoristice, povestea prinzând un gust dulce-acrișor, dacă aș putea spune așa…

Ce să vă mai spun? Că John Coffey mi-a cucerit inima și că m-a durut de ce soartă a avut parte? Că faptul de a fi “negrotei” este o condamnare de la bun început? Că nu contează cum arăți la exterior, ci ce culoare îți este sufletul? John Coffey poate fi lejer desprins dintr-un personaj real, atât prin faptele sale, dar și prin faptul că este un om de culoare… Dar nu culoarea te definește ca bun sau rău, ci acțiunile tale… Iar “Culoarul morții” nu a fost doar povestea lui Paul Edgecombe, a fost și cea a lui John Coffey, nume care se pronunță ca și băutura, dar se scrie diferit… O poveste tulburătoare, care mi-a “prăjit” gândurile și m-a lăsat fără cuvinte. A rupt tot în mine ce era de rupt…