„Splendida cetate a celor o mie de sori” de Khaled Hosseini (recenzie)

• Titlul original: “A Thousand Splendid Suns”
• Autor: Khaled Hosseini
• Editura: Niculescu
• Data aparitie: 2008
• Numar pagini: 400
• Traducator: Crenguţa Năpristoc

În acelaşi stil fermecător, inconfundabil care a făcut din “Vânătorii de zmeie” (Editura NICULESCU, 2007) un bestseller internaţional, Khaled Hosseini spune în “Splendida cetate a celor o mie de sori” povestea unei iubiri coborâte parcă din vechile poeme persane, a unei prietenii care nu se dă în lături de la sacrificiul suprem şi a unui oraş care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, se încăpăţânează să renască din propria-i cenuşă. În timp ce pe fundal se derulează evenimentele care au marcat istoria Afganistanului în ultimii treizeci de ani – ocupaţia sovietică, jihadul dus împotriva ei, războiul civil şi teroarea instaurată de regimul taliban –, două femei cât se poate de diferite descoperă cât de mare este puterea dragostei şi ce orori pot fi îndurate în numele ei.
“Splendida cetate a celor o mie de sori” a ocupat primul loc pe lista de bestselleruri a prestigiosului The New York Times Book Review şi a fost tradusă în peste 35 de limbi.

„Splendida cetate a celor o mie de sori” este o carte pe care îmi doream de foarte mult timp să o citesc şi sunt tare bucuroasă că am reuşit să o fac chiar la scurt timp după ce am citit „Vânătorii de zmeie” (recenzia o găsiţi aici), iar cu această ocazie vreau să le mulţumesc celor de la Târgul cărţii pentru ambele cărţi (puteţi găsi cărţile lui Hosseini aici). Dacă nu aţi citit încă nicio carte scrisă de acest autor, vă recomand cu tot sufletul să o faceţi, căci tratează atât subiecte din trecutul politic şi istoric al Afganistanului, cât şi subiecte de actualitate.

Prima parte a cărţii ne face cunoştinţă cu Mariam, considerată o haremi, adică un copil născut în afara căsătoriei, care a fost crescută de către mama sa departe de ochii lumii şi, mai ales, departe de fraţii, surorile şi tatăl acesteia, care avea mai multe soţii. Deşi tatăl ei o vizitează destul de des şi are grijă să îi ofere toate cele necesare, dar şi mici cadouri, el nu face aceste lucruri din suflet, ci doar pentru a+şi spăla cumva păcatele. Nu o acceptă în familia lui nici măcar atunci când fetiţa de doar 14-15 ani rămâne singură pe lume, ba chiar face ceva ce îi distruge întreaga viaţă lui Mariam: o forţează să se căsătorească cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea şi care o va duce la sute de kilometri depărtare de Herat, locul natal, tocmai la Kabul. O perioadă scurtă de timp, viaţa lui Mariam alături de soţul ei este acceptabilă, până într-o zi când acesta începe să-şi arate adevărata faţă: o forţează să întreţină relaţii intime, o obligă să îşi acopere întreaga faţă cu burka, îi interzice să iasă afară fără el, este mereu nemulţumit orice ar face, o jigneşte şi o loveşte cu brutalitate. Din acest punct, viaţa lui Mariam nici nu mai poate fi numită viaţă…şi faptul cel mai trist este că majoritatea femeilor trăiau în aceleaşi condiţii, fiind abuzate fizic şi psihic, trăind mereu cu spaima în suflet.

În partea a doua  cărţii, mulţi ani mai târziu, facem cunoştinţă cu Laila, observându-i evoluţia de când era mic copil şi până a ajuns femeie. Viaţa Lailei este total diferită de cea a lui Mariam, în primul rând, pentru că a fost un copil dorit şi iubit (cel puţin până într-un punct), i s-a insuflat ideea că femeile sunt egale cu bărbaţii, că trebuie să înveţe şi să ajungă cineva în viaţă. Cel mai bun prieten al ei, Tariq, împreună cu mami şi babi, sunt cele mai importante persoane pentru ea, dar războiul este necruţător şi îi fură pe toţi cei dragi de lângă ea. Ca printr-o ironie a sorţii, Laila este salvată din dărâmăturile propriei case chiar de Rasheed, soţul lui Mariam. Laila ajunge să trăiască sub acelaşi acoperiş cu Mariam, fiind forţată de împrejurări să se căsătorească cu diavolul bătrân de Rasheed, care i-ar fi putut fi foarte bine nu tată, ci chiar bunic.

A treia parte a cărţii ne arată cum Mariam şi Laila ajung să se împrietenească cu paşi mici, deşi la început erau rivale şi se certau. Cele două femei, victime ale aceluiaşi bărbat, devin confidente şi sprijin una pentru cealaltă, încercând să supravieţuiască chinurilor şi bătăilor crunte pe care ambele le îndură cu capetele plecate…până într-o zi. Relaţia minunată dintre acestea mi-a umplut ochii de lacrimi şi sufletul de speranţă. S-au salvat şi s-au sacrificat de multe ori una pentru cealaltă, s-au ridicat reciproc şi s-au apărat, însă, din nefericire, vine un moment când una dintre ele va trebui să facă pentru cealaltă un sacrificiu suprem.

„Splendida cetate a celor o mie de sori” este un roman profund, dureros şi captivant, care ne prezintă destinele crâncene a două femei din Afganistanul aflat sub ocupaţia sovietică şi apoi sub regimul taliban. Deşi sunt puţin familiarizată cu evenimentele înfiorătoare care au marcat această ţară, tot am simţit o durere de nedescris atunci când citeam despre alţi morţi, alte nedreptăţi, alte orori…Este o carte cu un puternic impact emoţional, dar o recomand din tot sufletul, căci istoria Afganistanului este prea puţin cunoscută de către noi. Finalul cărţii este unul plin de speranţă, însă după tot ce am citit, nu am putut decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în România şi că sunt privilegiată în ceea ce priveşte drepturile pe care le avem şi egalitatea dintre femei şi bărbaţi.

„În câţiva ani, această fetiţă va fi o femeie care nu va cere niciodată prea mult de la viaţă, care nu va împovăra niciodată pe nimeni, care nu se va plânge niciodată de faptul că are şi ea regrete, dezamăgiri, vise care i-au fost călcate în picioare. O femeie care va fi ca o piatră de râu, îndurându-le pe toate fără să se plângă şi tăria ei nu va fi măcinată, ci şlefuită de tumultul care va trece peste ea.”

„La asta mă gândesc de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost aici, sus, a zis babi. La linişte. La pace. Am vrut să le simţiţi şi voi. Dar am vrut şi să vedeţi cu ochii voştrii frumuseţile ţării, copii, să aflaţi ce trecut bogat are. Cum să vă explic… Există lucruri pe care pot să vi le explic eu. Pe altele o să le învăţaţi din cărţi. Dar există lucruri care, ei bine, trebuie pur şi simplu văzute şi simţite.”

„Şi-a amintit cum nana îi spusese odată că toţi fulgii de zăpadă sunt oftaturi scoase de femeile îndurerate din cele patru colţuri ale lumii. Că toate oftaturile se ridică în văzduh, se adună sub formă de nori şi apoi se sparg în bucăţele care cad în tăcere peste oamenii de dedesupt. Ca să nu se uite cum suferă femeile ca noi, spusese ea. Cum îndurăm toate câte ne cad pe umeri, în tăcere.”

„Uneori, Laila se întreba de ce se mai deranjase mami să o facă. Oamenii, se convinsese ea, nu ar trebui lăsaţi să facă copii, dacă le-au dat deja toată dragostea lor celor vechi.”