• Titlul original: “And Every Morning the Way Home Gets Longer and Longer”
• Autor: Fredrik Backman
• Editură: Art
• Colecție: Musai
• An apariție: 2023
• Număr pagini: 112
• Traducere de Andreea Caleman
Ce e de făcut atunci când o minte sclipitoare, cum este cea a bunicului, decide să părăsească lumea asta înaintea trupului? Noah, nepotul de doar câțiva ani, care vrea să înțeleagă de ce creierul bunicului devine, pe zi ce trece, tot mai neîncăpător, pornește într-o călătorie în lumea interioară a celui pe care îl adoră. Iar ceea ce rezultă sunt mărturisiri copleșitoare, evocări pline de tandrețe și declarații de iubire care țin loc banalului rămas-bun.
“Este o încercare timidă de a da piept cu toată angoasa că, uneori, cele mai strălucite minți din viața noastră ne părăsesc, iar noi, cei rămași, trebuie să trăim cu dorul după cineva care e încă aici.” Fredrik Backman
Parcă și mai frumoasă a fost recitirea nuvelei “Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung” decât atunci când am citit-o prima dată, anul trecut, în toamnă, când aveam în plan să citesc toate titlurile lansate de Backman și care n-au fost, încă, traduse la noi. Apoi în iarnă am văzut că cei de la Musai au lansat nuvela, deci musai să pun mâna pe ea și s-o recitesc, doar nu se putea să nu o aduc în bibliotecă alături de celelalte titluri ale autorului, lucru care a fost posibil cu ajutorul celor de la Cartepedia, cărora țin să le mulțumesc pe această cale, o gasiti si voi pe site-ul lor aici.
Pe cât de scurtă e nuvela, pe atât de încărcată de emoție a fost și a oferit o lecție de viață, cum se întâmplă mereu în cazul cărților lui Backman, reușind să se încadreze în sintagma “esențele tari se află în sticluțe mici”, iar esența acestei nuvele este una puternică.
Noah, un băiețel de doar câțiva ani, încearcă să afle și să înțeleagă ce e de făcut atunci când mintea bunicului său mult iubit decide să plece înaintea trupului, cum să se comporte în această situație, el fiind încă un omuleț în devenire, iar informațiile pe care le deține nu sunt atât de vaste ca ale unui adult. Însă reușește, prin tandrețe, să se înțeleagă perfect cu bunicul, atunci când mintea sa alege să rătăcească, pierzându-se prin amintiri.
Nu este o poveste doar despre creierul uman și cât de puține știm despre el, ci este o poveste despre un bunic și al său nepot, despre un tată și un fiu, dar și despre un el și-o ea, trei iubiri exprimate în trei moduri diferite, dar la fel de puternice și nemărginite, în special cea dintre nepot și bunic, întrucât nepotul surprinde prin gesturile sale, dând dovadă de o maturitate ieșită din comun. Este o poveste înduioșătoare, care prin puținele pagini atinge sufletul și mângâie, trezește un dor nebun față de cei bătrâni, ori eu așa am pățit, și te determină să încerci a profita de fiecare clipă alături de cei dragi, pentru că nu știi ce va urma în viitorul apropiat.
Oricât de mult mi-aș dori să vă povestesc mai multe despre nuvelă, îmi este imposibil fără să vă spoileresc, așa că vă las mai jos câteva citate să vă convingă, iar cartea o găsiți aici pe Cartepedia, pentru că sunt convinsă că vă v-a cuceri, mai ales dacă sunteți fani ai autorului. Eu sper doar, să se traducă și celelalte nuvele ale autorului, ar fi tare frumos!
“Știm atât de puțin despre cum funcționează creierul. E ca o stea care se stinge.”
“Cine se grăbește să trăiască se grăbește să piardă.”
“Când un creier se stinge, durează ceva până când trupul află. Corpul uman are o etică a muncii remarcabile, e ca o capodoperă matematică. Lucrează până la ultima sclipire de lumină. Creierul nostru e ecuația supremă. Când umanitatea va reuși s-o rezolve, va fi ceva mai remarcabil decât a păși pe Lună. Niciun mister din Univers nu e mai mare decât omul.”
“Singura dată când eșuăm e când renunțăm să mai încercăm.”
“(…) moartea e doar o tobă lentă care măsoară fiecare bătaie. Nu putem să negociem cu ea mai mult timp.”
“Noahnoah, promite-mi un lucru, ultimul! Când bun-rămasul tău e perfect, să mă lași și să nu te uiți în urmă. Să-ți trăiești viața. E oribil să-ți fie dor de cineva care încă e aici.”
Intră în lumea brutală a Colegiului de Război Basgiath, unde fiecare cadet își păzește spatele și nimeni nu știe dacă mai prinde următorul răsărit!
Violet Sorrengail ar fi trebuit să ducă o viață liniștită, înconjurată de cărți. Ar fi trebuit să fie în Cvadrantul Scribilor. Dar acum, la ordinele comandantului general, se alătură sutelor de candidați care își doresc cu înverșunare să facă parte din elita Navarrei. Însă pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să te aleagă un dragon. Iar ei nu se leagă de oameni plăpânzi. Îi incinerează. Majoritatea cadeților vor s-o ucidă pe Violet, inclusiv Xaden Riorson, cel mai puternic și nemilos lider de aripă din Cvadrantul Călăreților.
Se vor forma alianțe. Se vor destrăma prietenii vechi. Dușmani de moarte vor deveni aliați… sau chiar iubiți. Și mulți își vor pierde viața.
“A patra aripă” a înnebunit și cucerit tot bookstagramul străin, dar și cel românesc, sunt câteva săptămâni bune de când nu există zi să nu văd cel puțin trei postări sau reel despre această carte. Și pe bună dreptate își merită hype-ul, având în vedere și nota mare de pe Goodreads. Nu știu cât de coerentă o să fiu în rândurile de mai jos, așa că-mi cer scuze de pe acum pentru dezlănțuirea ce va urma…
Am pătruns, pe propria răspundere, între zidurile Colegiului de Război Basgiath și am luat parte la numeroase lecții de luptă corp la cort, cursuri de strategii de luptă, dar și lecții de zbor cu dragoni. Da, ați citit bine, DRAGONI! Ce să vrei mai mult de atât? E suficient să fii cucerit doar când auzi despre aceste ființe magnifice. Însă mi-a fost dat să fac cunoștință cu una dintre cele mai smechere protagoniste întâlnite de mine (doar Aelin din TOG mi s-a mai părut așa mișto de la început), Violet Sorrengail, o femeie fragilă, din punct de vedere fizic, dar cu o rezistență și o inteligență de invidiat, unde mai pui că este extrem de determinată și nu se lasă doborâtă de nimic, din contră, mai tare se ambiționează, așa că nu doar o dată mi-am dat pălăria în fața ei. Toată viața a crezut că se va alătura Cvadrantului Scribilor, însă la ordinele generalului, este împinsă să devină călăreț. Iar pentru acest lucru trebuie să se lege de un dragon, care nu se leagă de oamenii slabi, ci îi incinerează. Colac peste pupăză, cadeții din cadrul Colegiului nu o au la inimă pe Volet și doresc s-o ucidă, printre care și Xaden Riorson, un rebel, fiul Marelui Trădător, forțat să se alăture elitei Navarriei pentru a-și arăta loialitatea. O singură cale există pentru a ieși din acest colegiu, fie absolvi, fie mori, iar Violet are parte de un prim an…imprevizibil…
Cu pași mărunți m-am alăturat și eu cadeților la Colegiu și am trecut prin probe, doar că pentru mine a fost multă muncă psihică, nu fizică, cum era cazul lor, timpul nu-mi permitea să citesc după bunul plac, iar primele 200 de pagini am dus o luptă crâncenă, mi se părea că totul se mișcă foarte lent sau eu citeam lent, nu se petreceau prea multe, îmi erau oferite numeroase detalii să-mi pot face o idee despre universul construit, am ajuns să cunosc personajele și să mă atașez de o parte din ele, iar pe altele să-mi doresc să le extermin ca pe gândaci. Dar după cele aproape 200 de pagini, s-a dezlănțuit nebunia și am zburat prin celelalte 500 de pagini, efectiv am devenit obsedată de poveste și nu-mi venea să fac nimic altceva decât să citesc și să ignor tot ce mă înconjoară (cam greu când ai un bebe de 6 luni care mișună prin casă și trebuie să fii cu ochii în 12 părți…). M-au lovit frustrările, nervii “nervoși”, mi-a urcat tensiunea de nu știu câte ori, toate transpirațiile și am parcurs pagini cu sufletul la gură, dorindu-mi, și-n același timp nu, să aflu ce se întâmplă mai departe, temându-mă pentru ce avea să mă lovească. Da’ și când m-a lovit! Așa m-a luat pe nepregătite și nu știam ce să mai fac, ba mă bucuram, ba îmi era ciudă, ba-mi doream alte opțiuni și tot așa. Mi-a trezit toate sentimentele și am simțit că trăiesc povestea, nu doar că o citesc. Nu mai menționez faptul că am adnotat-o de mama focului, din cele aproape 700 de pagini ale sale, daca au scapat 100 neadnotate, e mult, însă presimt că la recitire, sigur găsesc ceva de adnotat și pe paginile nemarcate, mai ales că am de gând să o highlight-uiesc când o voi reciti, pe lângă bilețele puse, să-i dau o notă și mai personală. Voi încerca să vă las mai jos câteva citate extrase din carte, va fi greu să aleg din ele, să nu vă spoileresc.
Vă spuneam că m-a cucerit Violet cu al său caracter și am apreciat-o enorm că nu se lăsa doborâtă a sa dezabilitate, din contră, se ambiționa și mai tare, câștigându-mă tot mai mult de partea sa. Neînfricarea de care a dat dovadă și iubirea față de prietenii săi, empatia și cum reușea să treacă peste fiecare piedică cu ajutorul inteligenței sale, au transformat-o într-o protagonistă de admirat. Nici Xaden nu a fost de lepădat, de la prima apariție în cadru am știut că voi băli, la propriu, pentru acest personaj și voi chicoti ca o puștoaică la dialogurile dintre ei, mai ales că erau dușmani. Sau s-au vrut a fi dușmani…dar nu intru în detalii, descoperiți voi care e treaba. După toate zidurile pe care le avea Xaden ridicate în jurul său, am dat peste un bărbat cu sufletul imens, trecut prin multe nedreptăți și judecat după aparențe, ceea ce m-a întristat, sincer, dar l-am admirat pentru abilități sale și modul cum impunea respect din partea celorlalți. Chiar și din personajele secundare mi-am ales favoriții, Rhi, care ajunge cea mai bună prietenă a lui Violet, Ridoc, comicul grupului, și Liam, o bombonică de bărbat, evident că n-au lipsit nici personajele care mi-au activat iritarea cu ipocriziile lor și mi-aș fi dorit să fiu un dragon, în acele momente, și să îi incinerez…
Apropo de dragoni, musai să vă poveste despre Tairn și Andarna, cel mai puternic dragon și cel mai mititel și simpatic, dar cu o legătură ce mi-a topit inima. Mi s-a încâlcit puțin limba-n gură încercând să pronunț numele dragonilor, nu am prea reușit, măcar am încercat, nu știu de unde atâta imaginație în mintea autoarei. Toată povestea mi-a topit inima, pe lângă momentele în care am avut inima cât un purice sau pe lângă cele în care am plâns ori cele în care am râs de m-am prăpădit sau cele în care roșeața mi-a cuprins obrajii și aș fi vrut să am o perdea, să mă ascund după ea. Nu cred că am vreun reproș să aduc acestei povești, sincer, poate doar unul mic, însă tind să cred că e mai mult o preferință personală, și anume capitole mai scurte. La un moment dat, mi se păreau interminabile și nu mai știam la ce capitol sunt și eram zăpăcită de cap.
Trăgând linie, că am scris de v-am zăpăcit și pe voi, a fost un volum EPIC! De-a dreptul extraodinar, cu o poveste originală, protagoniști puternici, cu trecuturi tumultoase, o poveste în care suspansul nu lipsește, inima sare câteva bătăi datorită tensiunii de-a lungul paginilor sau a răsturnărilor de situație care demontează orice ipoteză creată, trădări și manipulări din partea cui te aștepți mai puțin, aliați neprevăzuți, încredere zdruncinată, dar și amiciții care înduioșează la maxim. Și nu v-am spus despre fierberea la foc mic, care merită cu vârf și îndesat, iar finalul…să-ți bubuie mintea, nu alta…
Nu știu cum faceți, dar citiți cartea asta! Eu deja aștept volumul doi! Zânelor, ca de fiecare dată, ați făcut o treabă de milioane! Felicitări!
“Un dragon fără călărețul lui e o tragedie. Un călăreț fără dragonul lui e mort.”
“(…) prima regulă de la Basgiath e să nu pui niciodată la îndoială judecata unui dragon. Au tendința de a incinera pe oricine consideră nepoliticos.”
“În război mor oameni. Nu-i încununat de glorie, așa cum cântă barzii. Înseamnă gâturi rupte și căzături de la șaizeci de metri înălțime. Nu-i nimic romantic în pământul pârjolit sau în mirosul de sulf. Acesta (…) nu-i un basm în care toată lumea scapă cu viață. E realitatea crudă, rece și nepăsătoare. Nu toți cei de aici se vor mai întoarce acasă…sau la ce a mai rămas din casele noastre.”
“Să te ucid n-ar fi o bătaie de cap, Violență. În schimb, să te las în viață pare să-mi creeze mari bătăi de cap.”
“Speranța e un lucru nestatornic, periculos. Îți distrage atenția și ți-o îndreaptă spre posibilități, în loc s-o mențină acolo unde-i e locul – pe probabilități.”
“Oamenii mor (…). Se va întâmpla de nenumărate ori. E în firea lucrurilor la Basgiath. Ceea ce te face călăreț e felul în care procedezi după ce mor oamenii.”
William Stanley Milligan, în vârstă de douăzeci și doi de ani, e arestat în urma săvârșirii celor trei violuri care au dat peste cap viața campusului Universității de Stat din Ohio. În apărarea sa, Milligan invocă incapacitatea mintală provocată de tulburarea de personalitate multiplă de care suferă. Intens mediatizat, cazul lui a șocat și intrigat milioane de oameni.
Daniel Keyes spune povestea adevărată a lui Billy Milligan și a celor douăzeci și patru de personalități care îl alcătuiesc. Ambițioasa și complicata misiune a scriitorului are drept rezultat o carte captivantă, cutremurătoare, unică.
Dacă mă urmăriți de ceve vreme, știți că nu citesc non-ficțiune foarte des, dar și când citesc, se întâmplă să-mi cadă în mâini un titlu ce mă surprinde complet, cum a fost și cazul titlului “Mințile lui Billy Milligan”. Mi-am dorit să-l citesc de când am finalizat “Flori pentru Algernon”, semnat de același autor, însă până-n prezent n-am reușit, dar nici acum nu a fost târziu, din contră, a fost momentul potrivit.
Când m-am apucat de carte, nu eram sigură dacă e ficțiune sau nu, nici pe descriere nu mă uitasem, m-am aruncat în neștiință și cu fiecare pagină parcursă realizam că este pe bune tot ce mi se dezvăluie și atenția mea era mult mai sporită. Am parcurs cartea într-un mod extrem de lent, ceva nespecific mie, am analizat fiecare informație, fiind și un subiect nou pentru mine, și anume personalitatea multiplă, doar că-n acest caz era vorba și despre infracțiuni. Cum să judeci și să condamni o persoană care nu este conștientă pe deplin de acțiunile sale?
Mi s-a părut de-a dreptul fascinantă povestea lui Billy și, în același timp, mă durea sufletul pentru el, începusem să fiu conștientă când s-a declanșat fiecare personalitate a sa și ce anume a făcut-o să apară, de ce ieșea la lumină când ieșea, dacă-l punea sau nu în pericol pe adevăratul Billy și ce impact avea asupra celorlați cu care avea contact personalitatea care era prezentă în momentul respectiv. Traumele suferite încă din copilărie, neînțelegerea de care avea parte și condamnările, au avut un impact imens asupra sa și a ajuns să se defragmenteze puțin câte puțin și să dezvolte atâtea personalități cu “funcții” diferite, să le spun așa. De la personalități cu vârste mici, până la cele apropiate de vârsta sa reală, cu diverse calități și defecte, Billy le-a adăpostit pe toate și viața sa nu a mai fost deloc a sa, ci a tuturor.
A avut norocul să dea peste oameni empatici, în unele locuri unde a fost nevoit să stea, dar și de oameni răi, cruzi, care nu l-au tratat cum era nevoie și tot ceea ce a reușit să realizeze cu ajutorul celor empatici, s-a dus pe apa sâmbetei într-o clipită. Povestea sa este una cu o încărcătură emoțională puternică, dar și psihică, pentru că, să fim serioși, de câte ori nu ne-am spus că e greu să trăim în mintea noastră, dar mai Billy, să aibă 24 de personalități în mintea sa, la el chiar că a fost greu. Și-a pus amprenta așa cum trebuie asupra mea această carte și nu cred că o voi uita prea curând, am aflat că este și film, deci clar urmează să văd și ecranizarea, musai. Cu siguranță ceva s-a mișcat în mine după această poveste și m-a marcat, mi-a demonstrat cât suntem de superficiali uneori și cât de mult contează să fii atent atunci când trebuie.
“Mințile lui Billy Milligan” este unică și captivantă, pentru mine, un titlu ce ar trebui să fie citit de cât mai multă lume, pentru a se informa mai bine despre această tulburare de personalitate multiplă, fiind o poveste nemaiîntâlnită și redată cu măiestrie de către Daniel Keyes. La mine a ajuns prin intermediul celor de la Cartepedia și le mulțumesc pe această cale, o găsiți și voi pe site-ul lor aici.
Bookworm in a cozy corner 