• Titlul original: “Tomorrow, and Tomorrow, and Tomorrow”

• Autor: Gabrielle Zevin

• Editura: Bookzone

• An apariție: 2022

• Număr pagini: 480

• Traducere de Andrei Covaciu

Nu este o poveste de dragoste, dar este despre iubire.

Sam și Sadie se întâlnesc prima dată în camera cu jocuri a unui spital pentru copii, unde împreună găsesc evadare, competiție, și, mai ales, prietenie. O prietenie care durează exact 609 ore.

Mâine, mâine, poate mâine spune povestea celor doi prieteni care se regăsesc apoi întâmplător și construiesc împreună, pe parcursul a trei decenii, un imperiu al jocurilor video. Creând primul lor joc de succes încă din timpul facultății, Sam și Sadie devin faimoși peste noapte, însă prietenia lor va fi pusă greu la încercare de ambițiile creative și de trădările inimii.

Aceasta este o poveste despre un băiat care întâlnește o fată, o poveste romantică, dar nu de dragoste, cel puțin nu așa cum ai mai citit. Sam și Sadie se iubesc, dar nu în același mod și nu în același timp. Relația lor este o unire de minți și de pasiuni care este mai pură și mai intimă decât orice atracție fizică. Așa cum spune Sadie: „Iubiții sunt ceva banal… în viața asta colaboratorii adevărați reprezintă o raritate.”

Și cei care nu au încercat vreodată un joc video vor fi emoționați de cel mai premiat roman al anului ‒ o poveste, în esență, despre nevoia de a ne conecta: de a iubi și a fi iubiți.

“Mâine, mâine, poate mâine” mi-a atras atenția tot văzând-o pe diverse conturi de bookstagram din străinătate și citind multe recenzii pozitive, am zis că o trec pe wishlist. Apoi mi-a recomandat-o Delia, deci am mers pe mâna ei, spunându-mi că e ce trebuie… Dar, din păcate, pentru mine cartea asta nu a fost să fie, din contră, mi-a încercat răbdările maxim…

Sam și Sadie sunt doi puști pasionați de jocuri video, care se întâlnesc, pentru prima dată, la spital. Sam este acolo din diverse probleme medicale, iar Sadie este pentru sora sa. Din acea zi, între cei doi se leagă o prietenie deosebită și, totodată, atât de diferită de orice altă relație de prietenie. Devin parteneri și pentru primul joc video, amiciția lor este pusă la grea încercare și multe alte obstacole le pun piedică de-a lungul vieții…

Un roman despre jocuri video, dar mai ales despre prietenie, creștere, maturitate, neînțelegere, abuzuri, sub toate formele, moarte … și muuuultă dramă… Dramă, care pe mine, personal, m-a dus la exasperare și m-a determinat să nu îndrăgesc absolut deloc povestea…

Singurul element ce mi-a plăcut mult și datorită lui am dus până la capăt povestea a fost jocul video, modul cum se crea, conceptul și tot ce ținea de el, cum reușea să unească oamenii și-n aceeași măsură, să-i despartă.

Pe partea de neplăcut, personajele au fost cap de listă, să spun așa. Imature, în ciuda vârstei pe care ajung să o aibă, fiind legate de o prietenie ce durează mai bine de trei decenii, lipsa comunicării dintre ele și cumva, invidia dintre ele, chiar dacă nu a fost exprimată verbal, dar gândită sigur. Conflictele copilăroase și veșnic lăsate nerezolvate, cu timp de zile, luni, ani, în care nu discută absolut deloc, deci nici măcar nu încearcă să se reconcilieze, dar trec peste ca rața prin apă, ceea ce mi s-a părut extrem de ciudat și nefiresc, în același timp, mai ales fiind legați de o prietenie dezvoltată de atâția ani.

Ca o paranteză, și eu am o prietenă de care sunt strâns legată de la vârsta de 7 ani, deci 26 de ani de prietenie ne unesc în prezent, și pot spune cu mâna pe inimă că orice discuție în contradictoriu am avut-o cu ea, nici măcar una nu s-a soldat cu timp petrecut în care să nu vorbim zile, luni, ani. Nici nu s-a pus problema, din contră, am rezolvat totul când a fost cazul… Asta consider că este o relație de prietenie naturală.

Pe când cea dintre Sam și Sadie a fost o relație de prietenie extrem de toxică, în afară de crearea jocurilor video, care mi s-a părut super mișto, orice altă relație dintre ei n-a fost ok deloc. Acum se iubeau, ca-n secunda următoare să-și arunce vorbe crude, să se jignească și să poate ură unul față de celălalt, să se lase măcinați de răutate și orgoliu, în loc să discute și să descopere, cu adevărat, care este problema.

Dintre personaje, Marx cred că a fost cea mai nedreptățită, și a fost singurul pe care l-am avut la suflet și pe care l-am înțeles și compătimit, în egală măsură, dar și cel căruia i s-au adus cele mai multe nedreptăți.

Nici acțiunea nu pot spune că este una ieșită din comun sau că se întâmplă ceva wow, din contră, mi s-a părut statică, ștearsă și cumva, defragmentată, firul narativ fiind împărțit în mai multe părți, în funcție de jocurile video create de Sam și Sadie, având posibilitatea de a-i urmări și împreună, dar și separat, să le observ reușitele și eșecurile pe plan profesional, dar și pe cel personal.

Dar mai mult de atât nu spun, că sunt prea pornită pe cartea asta și sigur dau din casă mai mult decât e necesar. Nu a fost pentru mine cartea asta absolut deloc, nu înțeleg de ce e lăudată, mă depășește total, dar nu toți cititorii pot fi mulțumiți. Din păcate, eu sunt în tabăra celor care n-au rezonat cu povestea și experiența nu a fost una plăcută, dar asta este, măcar am încercat, m-am lămurit și data viitoare am să arunc un ochi și pe Goodreads, să mă informez mai bine, să nu mă mai arunc cu capul direct înainte.

Totuși, țin să le mulțumesc celor de la Cartepedia pentru exemplarul oferit, îl găsiți și voi aici, dacă doriți să îi acordați o șansă, poate experiența voastră cu romanul va fi total diferită de a mea.

• Titlul original: “The Girl Who Fell Beneath the Sea”

• Autor: Axie Oh

• Editura: Trei

• Colecție: Fiction Connection

• An apariție: 2023

• Număr pagini: 336

• Traducere de Ioana Tătaru

De generații întregi, furtuni cumplite fac ravagii în ținutul natal al Minei. Poporul crede că Zeul Mării, cândva protectorul său, l-a condamnat la moarte. Ca să-l îmblânzească, în fiecare an o fecioară este aruncată în apele mării pentru a fi mireasa zeului, punând astfel capăt urgiilor.

Lumea spune că Shim Cheong, cea mai frumoasă fată din sat – și iubita lui Joon, fratele Minei –, i-ar putea fi mireasă. Dar în noaptea când Cheong urmează să fie sacrificată, Joon pornește pe urmele ei, chiar dacă știe că asta îl va costa viața. Ca să-și salveze fratele, Mina se aruncă în apele mării în locul lui Cheong.

Ajunsă pe Tărâmul Spiritelor, Mina îl caută pe Zeul Mării și îl găsește cufundat într-un somn vrăjit. Cu ajutorul unui tânăr misterios pe nume Shin, Mina se luptă să-l trezească și să oprească odată pentru totdeauna furtunile ucigașe.

Dar trebuie să se grăbească, pentru că pe Tărâmul Spiritelor, zilele îi sunt numărate…

Cătă este vinovată pentru dorința mea de a citi această carte, pe când o văzusem la ea, nu era tradusă la noi, iar când am ochit că cei de la editura Trei au tradus-o, nu mai eram sigură unde o văzusem prima dată, mai ales că ținusem minte o copertă anume 🙈. Dar după câteva cercetări, am realizat că este exact cartea ce m-a intrigat și de care eram extrem de curioasă. Deși nu are aceeași copertă ca ediția din străinătate, vă spun eu, merită din plin povestea 🥰.

“Fata care a căzut în adâncurile mării” spune povestea Minei, o adolescentă în vârstă de 16 ani, care alege să se sacrifice și să se dăruiască Zeului Mării, în locul iubitei fratelui său, în speranța că furtunile vor înceta pe tărâmul său natal. O dată căzută în adâncurile mării, Minei îi se dezvăluie o cu totul altă lume, despre care doar a auzit povești, întâlnește spirite, zei și dragoni, însă realizează că ceea ce credea ea nu a fost în totalitate real și este presată de timp pentru a-și duce la îndeplinire misiunea…

Mi s-a dezvăluit o povestea ruptă din basme, cu un personaj feminin puternic, determinat, empatic, și care-și iubește enorm familia, fiind capabil să facă absolut orice pentru a-i proteja. Povestea are un start alert, m-a băgat direct “în pâine”, vorba aia, nu am avut timp nici să respir bine, că totul se petrecea atât de repede și eram cu răsuflarea tăiată. Nu am avut timp să mă plictisesc, se petreceau foarte multe lucruri deodată, îmi era greu să țin pasul, dar nici nu mă puteam desprinde de poveste în vreun fel, din contră, eram împinsă să citesc tot mai mult, să aflu ce final va avea. M-a prins în mreje sale și m-a vrăjit total, plus că m-a năucit cu multitudinea răsturnărilor de situație și mi-a furat câteva lacrimi, pe alocuri.

Mina mi-a câștigat inima de la prima apariție și am admirat-o pentru hotărârea sa, iubirea nemărginită de care dădea dovadă, compasiunea pe care o simțea chiar și pentru cei pe care abia îi cunoștea, cât de empatică putea fi, incapabilă de a urî chiar și Zeii care, se presupune, că ar trebui să-i ocrotească, dar care i-au abandonat în calea dezastrului și nu le mai pasă de omenire. Shin m-a intrigat de la început, așa morocănos și “Gică contra” mereu, învăluit într-un mister greu de deslușit, iar să-l urmăresc alături de Mina, dar și Namgi și Kirin, a fost o reală provocare și plăcere. I-am savurat cadrele ce-l surprindeau și încercam să-mi fac diverse idei în privința personalității sale, să-l citesc, măcar puțin, dar nu mi-a prea ieșit. Alături de Namgi și Kirin m-am distrat teribil, iar Namgi a reușit să-mi cucerească complet inima, n-am mai putut de dragul lui, dar să vă spun sincer, toate personajele mi-au plăcut enorm. Au fost construite atât de bine, armonios, fiecare avea calitățile sale și eram imposibil să nu mă atașez de ele.

Am adorat absolut tot la această poveste, de la universul creat, personajele frumos conturate, emoțiile trezite, prieteniile legate, dar și firul poveștii care suprinde strânsa legătură dintre frați, iubirea bunicilor, dar și prietenia. Să vă reamintesc prezența dragonilor? Deci cum să nu iubești asemenea povestea?

A devenit una dintre favoritele mele de anul acesta și-mi doresc, ca la un moment dat, să o pot reciti, să mă reîntorc în acel tărâm subacvatic, să o revăd pe Mina și s-o reînsoțesc în a sa călătorie emoționantă.

“(…) nu toți povestitorii sunt bunici, dar toate bunicile spun povești.”

“(…) mereu trebuie să fii atent la povești, căci deseori există adevăruri ascunse în ele.”

“Dragostea este cea care-i desparte și dragostea este cea care-i va aduce împreună – dacă nu sunt prea încăpățânați și se iartă unul pe altul.”

“Oamenii sunt creaturi nestatornice și violente. Pentru că se tem de moarte, sunt mânați la război și sunt în stare să radă de pe fața pământului în câteva secunde, ceea ce au construit în ani de zile.”

“Nu cred că dragostea poate fi cumpărată ori câștigată sau chiar obținută prin rugăciuni. Trebuie să fie dăruită liber.”

“Amintirile spiritelor și zeilor pot fi neclare, dar nu amintirile cărților. Poveștile sunt eterne.”

“(…) o dorință este o bucată din sufletul tău. Pentru că o dorință adevărată este ceva ce, dacă nu se îndeplinește niciodată, îți poate frânge inima.”

• Titlul original – “The Winners”

• Autor: Fredrik Backman

• Serie: “Beartown”

• Volum: III

• Editura: Art

• Colecția: Musai

• An apariție: 2022

• Număr pagini: 840

• Traducere de Andreea Caleman

„Pentru voi, cei care vorbiți prea mult, cântați prea tare, plângeți prea des și iubiți ceva în viață mai mult decât ar trebui.”

Au trecut doi ani de la evenimentele care au răvășit micul oraș Björnstad, frângând destinele celor mai inocenți – dintre cei loviți puternic, unii au plecat sperând să scape de amintirile dureroase, iar cei care au decis să rămână nu și-au regăsit niciodată liniștea cu adevărat. Peter, fost director al echipei de hochei, este subiectul unei investigații jurnalistice care l-ar putea arunca în închisoare; aproape alcoolic, Amat, speranța echipei de hochei, refuză să se mai antreneze și e pe cale să piardă tot; iar Matteo, un puști care își pierde sora, vrea să-și facă singur dreptate.

Reîntorși în oraș pentru a conduce pe ultimul drum o ființă iubită, Maya și Benji vor fi atrași, vrând-nevrând, în vârtejul vechilor probleme. Nu e nevoie de prea mult ca situația să explodeze, iar prețul plătit de toți va fi mare. Continuând povestea din Scandalul și Noi contra voastră, noul roman al lui Backman ne propune un final răvășitor.

Doar eu știu cât de mult am tânjit după “Învingătorii” și cât de mult m-am temut să citesc acest volum după ce a apărut la noi, în ciuda faptului că l-am așteptat atât de mult timp. Chiar după ce s-a lansat în străinătate, l-am luat pe kindle, însă nu mi-am găsit curajul necesar pentru a-l citi și nici nu eram pregătită emoțional pentru ce avea să mă lovească…pentru că m-a lovit crunt și-l urăsc pe Backman în aceeași măsură în care-l iubesc, poate-l iubesc mai mult.

Simțeam că “Învingătorii” îmi va da emotional damage și că voi suferi crunt când am să mă văd la ultima pagină, dar așa nepregătită, m-am avântat și am dus i luptă cu emoțiile mele, dar și cu cartea. N-am ales momentul potrivit să o citesc și a durat aproape o lună până să-i dau capătul, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că al meu timp liber a fost extrem de limitat, avându-l ocupat cu alte îndatoriri. Ce e drept, începutul cărții este destul de greoi, se pătrunde încet în poveste, sunt dezbătute multe idei politice și durează până se dezmorțește acțiunea, dar și când se dezmorțește, să te ții, că te lovește cum nu te aștepți.

Uitasem cine erau unele personaje când m-am apucat de lecturat și m-a lovit frustrarea, dar când mi-au revenit amintirile, parcă mi-a revenit și sufletul, am fost total dedicată poveștii și am citit-o cu răsuflarea tăiată, cu teamă să dau următoarea pagină pentru că mă așteptam ca Backman să facă o nefăcută și să-mi vină să dau cu cartea de toți pereții. Evident că Backman a fost Backman și s-a jucat cu inima mea, mi-a călcat-o în picioare și mi-a făcut-o bucățele, dar mi-a oferit și alinare, încet, încet, reconstruindu-mi inima frântă, deși nu va mai fi niciodată la fel.

“Învingătorii” nu este o poveste doar despre hochei și două orașe care se urăsc din toți rărunchii, este o poveste despre mame și tați, copii și adolescenți, iubiri și prietenii, speranțe și vise, acceptare și înțelegere, sacrificii și susținere, răzbunare și pierdere, dar și despre politică, oameni mari, importanți, și mici, nesemnificativi… este despre mine și tine… o poveste cu suflet și despre suflet.

Un roman care surprinde atât de bine comunitatea restrânsă, cât de puternice sunt legăturile dintre locuitori, dar și cât de mare poate fi ura între două orașe, doar pentru că sunt unite de un sport, care trezește violențe peste tot în jur și scoate tot ce este mai urât în oameni, o rivalitate greu de descris și care, uneori, poate avea efecte devastatoare.

Cum să vă vorbesc despre “Învingătorii”, chiar nu știu, cert este că pe mine m-a fatalizat cumplit și, deși mă așteptam să mă “damage-uiască”, tot a reușit să-mi fure câteva lacrimi, amare chiar, iar ultimele 40 de pagini ale volumului le-am parcurs cu ochii înlăcrimați, suspinând, trăgându-mi nasul și dorindu-mi ca unele evenimente să fi fost o minciună și să nu aibă loc niciodată.

Backman a fost, este și va ramâne autorul care a reușit să trezească în mine emoții de care nu mă credeam capabilă, să mă determine să empatizez la un cu totul alt nivel și chiar să mă facă să cred că citesc despre personaje reale, și nu fictive, atât de pline de viață și debordante de pasiune sunt. Le conturează perfect, iar cadrele în care sunt surprinse sunt de râsu-plânsu’, pentru că acum râzi cu lacrimi și dureri de burtă, ca-n secunda următoare să simți că-ți cade cerul în cap…

Mulțumesc din suflet celor de la Cartepedia că mi-au oferit un exemplar și astfel am reușit să închei, încă o serie, de prea mult timp începută… Găsiți și voi seria pe site aici.

“În așezările aflate aproape de sălbăticie, oamenii sunt legați unii de alții cu fire invizibile, dar și prinși cu cârlige ascuțite, așa că, dacă unul se întoarce prea brusc, nu întotdeauna trage doar pătura de pe altul. Uneori ne smulge inima din piept tuturor.”

“Se zice că înțelepciunea vine cu vârsta, dar, pentru cei mai mulți dintre noi, nu e adevărat. Îmbătrânind, nu facem decât să acumulăm experința de viață – și ce-i mai bun, și ce-i mai rău în ea. Rezultatul e mai mult cinism decât înțelepciune. Când suntem tineri, nu știm nimic despre ororile care ne pot lovi și asta e bine, altfel n-am mai ieși din casă. Și, în mod cert, nu le-am da voie afară celor pe care îi iubim.”

“Orașele și căsniciile sunt țesute din povești. Unde se termină una, începe alta.”

“(…) copilăria e ca o carte poștală pe care părinții și-o trimit lor înșiși. Copilăria nu e niciodată întocmai cum ne-o amintim.”

“Copiii nu ne previn niciodată că au de gând să devină adulți, ci, într-o bună zi, sunt prea mari ca să vrea să ne mai țină de mână. Norocul nostru că nu știm când se întâmplă, altfel nu le-am da drumul niciodată.“

“Când ești tânăr și proaspăt îndrăgostit, ți se pare că partea grea într-o relație e să recunoști că ai nevoie de ajutor, dar, când ești căsătorit de-o jumătate de viață, știi că, de fapt, cel mai dificil e să recunoști că nu-ți trebuie ajutor: nu-ți trebuie ajutorul nimănui să te simți inadecvat, ratat și inutil.”

“Toți oamenii au o grămadă de fețe – depinde cu cine socializăm. Ne prefacem, suntem falși și ne sufocăm propria personalitate, numai să fim acceptați.”

“Oamenii sensibili nu simt niciodată că greșeac, fiindcă sentimentele lor le garantează întotdeauna că sunt de partea binelui.”

“Când devii părinte, nu-ți spune nimeni că e o capcană, că totul e ca o întrebare încuietoare, ca o glumă răutăcioasă, că nu ești niciodată de ajuns și nu poți câștiga niciodată.”

“Mamele n-au nicio armură care să le apere în viață, fiindcă își înarmează copiii cu tot ce au. Până la sfârșitul adolescenței lor, mamele își dau și pielea de pe ele, așa că orice sentiment de pierdere e ca tăiat în carne vie.”

“O să treacă o primăvară și o vară. Aproape insuportabile. Apoi vine toamna, scurtă cât o clipă, înainte ca iarna să se lase din nou peste noi. Viața nu merge mai departe, ci o ia de la capăt. Totul e din nou posibil. Orice se poate întâmpla, tot ce e mai bun și mai frumos și cea mai formidabilă aventură din lume.”