„Eu, Earl şi sfârşitul ei” de Jesse Andrews (recenzie)

• Titlul original: „Me and Earl and The Dying Girl”
• An apariţie: 2016
• Editura: Rao
• Număr pagini: 256
• Traducere de Lingua Connexion

“Greg Gaines, un licean excentric, îşi propune să îşi petreacă ultimul an de liceu ascunzându-se în biroul profesorului de istorie şi făcând parodii nereuşite şi indecente după filme clasice ale cinematografiei internaţionale, împreună cu singurul lui prieten, Earl. Povestea capătă o nouă turnură atunci când mama lui Greg îi pune în vedere să lege prietenie cu o colegă de clasă, Rachel, diagnosticată cu leucemie, o boală necruţătoare. Este o poveste amuzantă şi emoţionantă despre o prietenie care se naşte în condiţiile deosebite între trei adolescenţi.“

De cum am zărit cartea, am avut sentimentul că voi râde pe înfundate parcurgând-o şi aşa a fost, deşi conţinutul este şi puţin trist. Povestea este emoţionantă şi relatată cu dezinvoltură, nici nu se putea altfel, mai ales că este relatată din perspectiva lui Greg Gaines, un adolescent în vârstă de 17 ani, ce se află în ultimul an de liceu. Până nu de mult, a fost neutru, nu s-a alăturat niciunui grup la cantină, aş putea spune că era invizibil pentru că nu ieşea cu nimic în evidenţă şi nici nu-şi dorea să fie în atenţia cuiva. Era pasionat de filme şi împreună cu singurul său prieten, Earl, realizau parodii după filmele clasice, însă nimeni nu avea acces la ele. Earl era un puşti total diferit de Greg, nu ducea chiar o viaţă potrivită pentru vârsta lui, dar chiar şi aşa, se înţelegeau bine cei doi. Relaţia de prietenie dintre ei era una bună, până când mama lui Greg i-a dat acestuia o veste cutremurătoare: Rachel, o fost iubită şi colegă de clasă de-a lui Greg, a fost diagnosticată cu leucemie. Mama lui Greg, simpatică de felul ei, că doar aşa sunt toate mamele, îl “obligă” pe Greg să reieie legătura cu Rachel, să se apropie de aceasta şi să o binedispună cu umorul său, că aşa este frumos. Dacă reuşeşte sau nu şi cum decurge povestea mai departe, rămâne să aflaţi voi.

Cartea m-a distrat copios, Earl a fost preferatul meu, dar şi mama lui Greg, conversaţiile lor cu Greg au fost cireaşa de pe tort şi nu doar o data m-au luat durerile de burtă de la atâta râs. Deşi subiectul tratat este unul trist, cartea nu este deloc tristă, exact contrariul, îţi prezintă o altă modalitate de a reacţiona, chiar dacă ar trebui să fii dărâmat. Nu este o poveste de dragoste dintre un băiat şi o fată, care dacă reiau legătura, trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, iar Rachel se vindecă printr-o minune de boală. Nu, este o carte despre adolescenţi, liceeni obişnuiţi, care tratează lucrurile aşa cum sunt, Greg chiar se autoironizează de multe ori, este mereu nehotărât în acţiunile sale şi suceşte pe toate părţile variantele de a acţiona sau răspunsurile, exact cum am făcut şi noi în adolescenţă (eu, cel puţin, aşa făceam, mă suceam şi răsuceam de nu mai ştiam de mine şi ajungeam să fac totul praf…).

„Eu, Earl şi sfârşitul ei” se citeşte foarte uşor, limbajul este unul extrem de simplu, deşi, pe alocuri, încărcat de detalii. Sunt pasaje scrise sub forma unui scenariu de film, paginile, practic, le citeşti din zbor.  Nu este o carte obişnuită despre cancer, aş putea să spun că nu este nici lacrimogenă foarte tare, însă te atinge atât cât trebuie, te sensibilizează atunci când nici nu-ţi dai seama. Nu te învaţă cum să reacţionezi în momente de cumpănă, pentru că, deşi aştepţi inevitabilul, tot te ia pe nepregătite. Este o carte amuzantă, relaxantă şi captivantă, eu am reuşit să o finalizez în câteva ore.