”Regatul spinilor și al trandafirilor” de Sarah J. Maas (recenzie)

• Titlul original: ”A Court of Thorns and Roses”
• Autor: Sarah J. Maas
• Editura: RAO
• Anul apariției: 2016
• Număr de pagini: 480
• Traducere de Andra – Elena Agafiței

Feyre a crescut într-o lume în care magia există doar în legende. Dar dacă această lume ar fi reală şi, mai mult decât atât, ar ameninţa să arunce lumea muritorilor într-un război întunecat? Mânată de promisiunea de a-şi apăra familia, făcută mamei ei, Feyre va afla că în lumea zânelor totul este posibil, chiar şi să te îndrăgosteşi de un Mare Lord al spiriduşilor. O ameninţare pluteşte, însă, asupra acestui tărâm magic, iar Feyre este singura care poate salva de la pieire regatul zânelor şi lumea oamenilor.

Seria asta efectiv m-a terorizat, ca și ”Tronul de Cleștar”, despre care am scris pe blog aici, toată lumea o lăuda și eu, ca de obicei, nimic nou sub soare, nu aveam habar cine e Feyre, Tamlin sau Rhysand, care era treaba cu ei, cu ce se ocupau și care cum cu cine se încâlcea…mda…așa că trebuia să mă pun și eu cât de cât la curent cu povestea, să nu mai fiu așa pe lângă subiect (probabil v-ați plictisit de balivernele mele la fiecare început de recenzie, doar mă vait, dar trebuie să-mi vărs oful…).

Feyre este singurul membru al familiei sale care contribuie la bunăstarea surorilor și a tatălui ei, după ce mama sa, pe patul de moarte, a făcut-o să-i promită că nu-și va lăsa familia de izbeliște și le va procura cele necesare pentru a supraviețui. Avea doar 14 ani pe vremea aceea și nu știa să facă mai nimic, fiind constrânsă să se descurce singură pentru a-și putea onora promisiunea. Acum, la cei 19 ani ai săi, asigură hrana familiei, deși aceștia profită de pe urma ei, iar ea nu le spune nimic, aduce bani în casă, bani ce nu sunt suficienți pentru surorile sale…mama, ce-mi venea să dau cu ipocritele alea de pereți, să le pun mâinile la lucru și să nu mai dea atâta din clonț…Viața ei ia o întorsătură neașteptată când, într-una din zilele aflată la vânătoare, ucide un lup, curmă viața unui prădător ce nici măcar nu a amenințat-o, iar această viață răpită atrage Spiridușii din Tărâmul Zânelor și este nevoită să treacă dincolo de Zid pentru a-și ”ispăși pedeapsa” . O dată trecută în Tărâmul zânelor, descoperă că tot ceea ce știa despre aceste ființe nu este complet adevărat, și totodată realizează că ființele acestui tărâm se află sub o amenințare teribilă, ce poate distruge atât regatul zânelor, cât și lumea muritorilor. Timpul petrecut alături de Spiriduși o schimbă, însă vă îndemn să-i descoperiți povestea, în cazul în care nu ați fost alături de ea în această aventură magică.

Fiind familiarizată cu modul de scriere al autoarei, dar și cu lumea fantastică creată de aceasta, m-am pierdut foarte repede între paginile acestui prim volum al trilogiei. Am urmărit-o îndeaproape pe Feyre, fiecare gest, vorbă sau tăcere, și deși am prins drag instant de ea, am avut și episoade când a-și fi scuturat-o puțin. Am realizat că viața a fost nedreaptă cu ea, pe umerii săi căzând povara de a-și întreține familia, când ea încă era un copil, povară ce ar fi trebuit să cadă pe umerii tatălui sau a surorilor mai mari, însă în loc să fie menajată, s-a sacrificat pentru ei și aceștia au exploatat-o ☹. Trecerea Zidului și ”obligarea” ei de a locui printre ființele magice a fost unul dintre cele mai bune lucruri ce i se puteau întâmpla, cel puțin așa am gândit până am mai avansat cu lectura și mi-am dat seama care e treaba, și a durat ceva timp până s-a adaptat la noul mediu. Alături de Feyre am descoperit un tărâm feeric, cu peisaje ce-ți taie răsuflarea și spiriduși fermecători, dar am simțit și fiorii unei noi iubiri, ce dădea să se înfiripe. Am strigat la ea când o vedeam că iese din cuvântul Spiridușilor, deși aceștia nu au dat semne că i-ar dori răul vreodată și-mi venea s-o trag de-o aripă înapoi în siguranță, ce să mai…încăpățânarea e mare, știu și eu cum e… Cu greu prinde încredere în aceste ființe magice, deși nu au amenințat-o nici măcar o singură dată, curiozitatea ei este nestăvilită și ajunge s-o bage în bucluc de câteva ori. Este sigură pe ea, împrejurările au format-o în acest fel, dar tot are momente de ezitare, mai ales când se află în preajma Marelui Lord, care de asemenea, se simte diferit în preajma ei. Tamlin își duce și el propriile poveri, mult mai grele având în vedere că trebuie să protejeze un tărâm întreg, iar prezența lui Feyre îi cam îngreunează realizarea obligațiilor, protecția ei devenind una dintre priorități. Cei doi se deschid unul în fața celuilalt, treptat, și realizează că nu sunt chiar așa de diferiți, ba din contră, caracterele lor sunt asemănătoare, povara e la fel de grea, indiferent cine o poartă pe umeri, iar secretele lor amenință să iasă la suprațată…

Mă așteptam ca acțiunea să fie mai dinamică, nu știu să vă spun exact de ce, poate pentru că așa am rămas setată de la ”Tronul de Cleștar”, însă am avut impresia că zbor printre pagini, am parcurs foarte repede cartea și nu realizam cum treceau paginile, apropiindu-mă cu pași repezi de final. Am avut parte de câte un zvâc pe ici, pe colo, iar până aproape de final cărții am așteptat să se întâmple ceva care să mă surpindă, să fiu puțin în suspans, să curgă o transpirație pe mine. Ultimile capitole au mișcat ceva în mine mai mult decât celelalte, dar nu a fost suficient, probabil apariția lui Rhysand a piperat puțin acțiunea. Mi-a plăcut volumul, nu pot să spun că m-a dat pe spate, așa cum aș fi vrut, însă a reușit să-mi stârnească curiozitatea în privința celorlalte două volume, din câte am înțeles sunt mult mai intense decât acesta și nu rămâne decât să mă conving…Lucien, pregătește-te, încerc să vin către tine cât mai curând posibil, tu ai fost preferatul meu în acest volum 😊.

”Pentru că nu aș vrea să mor singură. Pentru că aș vrea ca și pe mine să mă țină cineva de mână până la sfârșit și după aceea. Om sau spiriduș, oricine asta merită.”

”Deoarece bucuria ta omenească mă fascinează – felul în care trăiești evenimentele, în timpul vieții tale, atât de sălbatic, de profund și deodată, este…încântător. Mă atrage, chiar dacă știu că nu ar trebui, chiar și când încerc să nu mă las fermecat.”

”Lumina lunii îi schimbă culoarea ochilor în cea a frunzelor umbrite. Mi-am dorit mai mult – am vrut ca duritatea corpului său să-l zdrobească pe al meu; am vrut să-i simt gura, dinții și limba pe pielea mea goală, pe sânii mei, între picioarele mele. Peste tot – voiam să îl simt peste tot. Nevoia mă copleșea.”