”Speranța pierdută” de Colleen Hoover (recenzie)

Titlul original: ”Losing Hope”

Data publicării: 2018

Editura: Epica

Colecția: EpicLove

Număr pagini: 352

Traducere de Adrian Deliu

”Hopless. Fără speranță” a fost povestea lui Sky. Acum, în ”Speranța pierdută”, aflăm adevărul despre Dean Holder. Bântuită de amintirea fetiței pe care n-a putut s-o salveze dintr-o primejdie iminentă, viața lui Holder a fost umbrită de sentimente de vinovăție și de remușcări. N-a încetat niciodată s-o caute, convins fiind că găsirea ei îi va aduce împăcarea de care are nevoie ca să meargă mai departe. Dar nu bănuia câtă suferință avea să îndure din clipa în care aveau să reia legătura. În romanul de față, Holder dezvăluie felul cum evenimentele din copilăria lui Sky l-au afectat atât pe el, cât și pe familia lui, determinându-l să-și caute mântuirea prin salvarea ei. Dar numai iubind-o pe Sky poate începe să se vindece pe el însuși.

Cum v-am spus în recenzia de la ”Hopeless. Fără speranță.” (pe care o găsiți aici), am preferat să las câteva săptămâni distanță până la citirea acestea părți, am vrut să am cât de cât memoria mai liberă și să percep diferit volumul. Și foarte bine am făcut pentru că am simțit volumul acesta până în măduva oaselor. Chiar dacă știam povestea, tot am avut parte de fiori, emoții, frustrări, însă am și râs copios, clar este romanul meu preferat dintre cele două, poate și pentru că Holder este noul meu crush 😊.

Mi-a plăcut tare mult să aflu povestea și din perspectiva lui, a avut alte detalii ce nu au fost menționate în primul volum, mai ales cele care o priveau pe Les (le veți afla voi dacă citiți cartea, în cazul în care nu ați citit-o…). Am retrăit povestea alături de Holder, m-a durut sufletul și mi s-au adunat lacrimile-n ochi când îi citeam destăinuirile, i-am înțeles frământările, dar și sentimentul de vinovăție. Câtă putere se poate găsi într-un simplu băiețel? Ce poți face când se presupune că adulții au grijă de copii și trebuie să ai încredere în ei? Aveam împresia că evenimentele s-au petrecut total diferit de cum au fost în primul volum, însă a fost doar o impresie, povestea începând din alt punct, ce e drept. Și am ajuns la concluzia că sunt mai interesante cărțile în care povestea este redată din perspectiva personajului masculin, acestea fiind mai rare. Lasă impresia că sunt mult mai puternici din punct de vedere sentimental, că nu se lasă doborâți cu una, cu două, însă nu e chiar așa, sunt la fel de fragili ca și noi, femeile, și simt cu aceeasși intensitate, doar că diferă modul de exprimare.

”Speanța pierdută” m-a rupt în bucăți și mi-a frânt inima exact ca primul volum, însă fiind din perpectiva lui Holder, m-a zdruncinat mult mai tare. Am aflat despre relația cu sora lui, cât de puternică era legătura dintre ei și cât de mult a suferit când ea a făcut acea alegere, cu ce a trebuit să se înfrunte și cât de greu i-a fost să se obișnuiască fără prezența ei. Eu, una, aș înebunii dacă ar păți ceva fratele meu, sincer, nici nu vreau să mă gândesc. Mă mai enervează el și-mi vine să-i sparg fața câteodată, dar e al meu și asta se presupune că trebuie să facă frații, să se iubească și să se enerveze în același timp. Clar nu voi fi nicicând pregătită pentru un nou roman marca Colleen Hoover pentru că stilul de scriere te atinge, povestea e menită să te frângă, să te treacă prin toate stările posibile și imposibile. Am parcurs cartea în câteva ore, n-am avut pace până nu am ajuns șa final, deși eram terminată de ochi… dependență curată, nu alta.

Cert este că nu mă așteptam ca acest volum să mă scuture la fel ca primul având în vedere că este aceeași poveste, doar că din altă perspectivă, detaliile, de data aceasta au făcut diferența și m-au determinat să-l transform în favoritul meu. Deși mi-a rupt sufletul, mi l-a și uns, i-a oferit tratamentul necesar pentru vindecare. Colleen Hoover este fără doar și poate o autoare ce nu trebuie ratată și, Roxi, îți mulțumesc pentru că mi-ai dăruit cărțile ei, ești maximă, deja știi asta…dacă nu mi le dăruiai tu, cine știe când puneam eu mânuța pe ele…

”Să sfârșești cu totul, fără să știi ce urmează? Fără să știi dacă urmează ceva? Mai ușor e să duci în continuare o viață în care n-a rămas nici pic de viață decât să zici doar dă-o naibii și să pleci.”

”În următoarele câteva minute, ne pierdem complet în ceea ce pare să fie perfecțiunea în stare pură. Timpul s-a oprit complet și singurul meu gând, în timp ce ne sărutăm, e că asta e ceea ce-i salvează pe oameni. Momente ca astea, cu oameni ca ea, sunt ceea ce face să merite toate suferințele. Momente ca astea sunt cele care-i fac pe oameni să privească înainte și nu-mi vine să cred că le-am lăsat să-mi scape timp de o lună întreagă. Ea e mântuirea mea. Ea e Speranța mea. Și n-o să mă mai îndepărtez de ea niciodată.”

”Dar uneori nici măcar toată dragostea din lume a mamelor și a fraților nu e suficientă ca să scoată pe cineva din propriul coșmar. Trebuie doar să acceptăm faptul că lucrurile sunt așa cum sunt, iar toate remușcările și regretele din lume n-au cum să schimbe asta.”