”Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici (recenzie)

Titlul original: ”U voini ne jenskoe lițo”

An publicație: 2016

Editura: Litera

Colecția: Clasici contemporani

Număr pagini: 402

Traducator: Ion Covaci

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

Cât am fost în școală nu mi-a plăcut absolut deloc istoria, erau un chin pentru mine acele ore, însă de când am descoperit cărțile ce au ca subiect războiul, istoria s-a schimbat pentru mine și am început să o privesc altfel. Sunt tot mai atrasă de acest gen, fie ficțiune istorică, fie cărți rupte din realitate, cum este ”Războiul nu are chip de femeie”. Am mai citit de la autoarea Svetlana Aleksievici ”Ultimii martori” (recenzia o găsiți aici 😊) și am spus că al meu suflet nu va rezista să citesc două cărți de-ale autoarei în aceeași lună. Scrie mult prea dureros, dar în toată acea durere se află atât de multă realitate, și nu este chiar o realitate plăcută, ci una cruntă…Exemplarul acestei cărți mi-a fost oferit de cărte Târgul Cărții, cărora țin să le mulțumesc, pe această cale, pentru oportunitatea de a descoperi o nouă operă de-a Svetlanei Aleksievici. Din păcate, cartea ”Războiul nu are chip de femeie” nu se mai găsește pe stoc, însă gășiți ale cărți de-ale autoarei pe site-ul anticariatului aici 😊.

Tatăl meu a fost asistent medical în cadrul armatei și când mergeam la el la unitate, peste tot vedeam doar bărbați, rar zăream câte o femeie și poate aceea făcea parte din cadrul bucătăriei, ca mai târziu să descopăr că și femeile fac parte din armată, și ele erau soldați asemeni bărbaților, caporali, locotenenti, căpitani sau mai stiu eu ce grade…Îi priveam fascinată pe soldați când se striga adunarea și executau marșul sau erau diverse prezentări cu elicoptere sau avioane…pe atunci eram copil și nu înțelegeam mare lucru, dar cu cât am crescut, am realizat la ce risc sunt expuși militarii. Eram toată neliniștită când știam că tatăl meu era în tură de noapte și abia așteptam să vină dimineața, să-l văd acasă, ca să nu mai spun când era plecat prin țară…

Mărturiile femeilor din ”Războiul nu are chip de femeie” mi-au demonstrat cât de puternice și curajoase suntem noi, sexul slab (cum ni se spune…). Cât de multe femei au luat parte la război, încă de la o vârstă fragedă, nu erau deloc coapte, dar ele doreau să se alăture taților și fraților pe front. Femeile au avut un rol atât de important în desfășurarea luptelor, indiferent de poziția lor, fie că erau transmisioniste sau instructor sanitar, lunetiste sau pușcaș, pilot de aviație sau șofer, soldat infanterist sau tunar, sora medicală sau chirurg. Am rămas uimită de determinarea lor de a se înrola în armată, dar și de puterea de a înfrunta viața cruntă a războiului. Fete chiar și de 14 ani până la vârsta de 18 ani, cărora nu li se permitea să plece la luptă, fugeau de acasă, de multe ori ascunzând adevărul cu privire la vârsta lor pentru a fi acceptate. Chiar dacă nu toate au ajuns pe front, unele dintre ele au ajuns spălătorese sau bucătărese, au avut un rol important, fără ele mulți nu rezistau pe front, drept urmare și ele sunt niște eroine 😊.

Este o carte puțin spus impresionantă, am plâns la majoritatea mărturiilor, era imposibil să-mi stăpânesc lacrimile. Războiul văzut prin ochii femeilor are culoare, nu este doar alb – negru, iar mărturiile lor m-au purtat și pe mine pe acele pâmănturi, am luptat alături de ele, am tratat răniți, chiar și dușmani, pentru că umanitatea încă mai exista pe front. În acele vremuri crunte, și-au permis să iubească, să-și facă promisiuni, să-și dorească o viață normală, neștiind că războiul te distruge și nu vei mai putea fii niciodată un om normal. Multe dintre femeile ce s-au alăturat pe front au fost soții, fiicele unor mame sau tați, au fost mamele unor copii, mătușile unor nepoți, surorile unor frați și au lăsat în urmă tot pentru a lupta pentru Patrie. Au fost luate în derâdere pentru că sunt femei și nu știu să fie soldați, dar și când le-au demonstrat bărbaților calitățile lor, au primit respectul cuvenit. Au fost femei puternice, au devenit eroine…femei ce au avut curajul să-și mărturisească trăirile, așa cutremuătoare cum au fost, transformările prin care au trecut, de la primul glonț tras către dușman, la primul rănit tratat, la primul animal sacrificat pentru a-și asigura o masă consistentă.

”Războiul nu are chip de femeie” te determină să privești cu alți ochi femeile ce au luat parte la război, cât de importante au fost, dar și de cât de multă putere au dat dovadă. Nu s-au lăsat mai prejos decât bărbații și au luptat cot la cot cu ei. Multe dintre eroinele războiului nu și-au mai refăcut viața, întrucât nu erau suficient de gingașe pentru gusturile bărbaților, războiul și-a pus amprenta și le-a marcat cumplit. Eforturile și meritele lor nu contau atât de mult, ca finețea pielii, zâmbetul cald, privirea dulce…nu erau văzute ca femei, ci ca soldați…O carte ce prezintă un trecut atât de dureros, văzut din perspectriva femeilor și ce nu trebuie să vă scape!

”Îmi amintesc, stăteam noaptea în adăpost. Nu dormeam. Undeva bubuia artileria, trăgeau ai noștrii… Și așa de tare vrei să trăiești!… Jurasem – jurământ de ostaș – că, dacă e nevoie, îmi dau viața, dar așa de tare voiam să trăiesc! De acolo, chiar dacă te întorci viu, sufletul oricum te doare.”

”Bătălia s-a terminat noaptea. Iar dimineața a nins. Sub zăpadă zac morții… Mulți au mâinile ridicate spre cer… Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…”

”…pentru mine, cel mai groaznic lucru la război a fost să port chiloți bărbătești. Ei, asta a fost cumplit! Cum să-ți spun… Nici nu pot să-ți explic… În primul rând, era foarte urât… Ești la război, gata să mori pentru Patrie și tu porți chiloți bărbătești! Arăți pur și simplu caraghios. Stupid. Pe atunci se purtau niște chiloți lungi, cu crac. Largi, din satin. Eram zece fete în adăpostul nostru, și toate purtam chiloți bărbătești. Ah, Dumnezeule! Și iarna și vara. Patru ani de zile.”

”Muream pentru viață fără să știm ce-i aia viață, fără să fi gustat din ea. Despre toate citisem numai în cărți. Mie-mi plăceau filmele de dragoste…”

”Iubire a existat în război? A existat! Și femeile pe care le-am cunoscut pe front sunt soții minunate. Sunt prietene credincioase. Cei care s-au căsătorit în război sunt oamenii cei mai fericiți, perechile cele mai norocoase. Și noi doi ne-am cunoscut pe front. În mijlocul focului și al morții. Și legătura dintre noi e foarte strânsă.”

”Ce mi se întipărește în memorie? Evoluția chipului: de la trăsăturile dulci ale copilăriei, spre privirea femeii mature, marcată chiar de o anumită asprime… Și-mi vine cu greu să cred că această schimbare a avut loc în câteva luni, într-un an… În vremuri obișnuite, o asemenea metamorfoză s-ar fi petrecut mult mai încet, mai neobservat. Chipul omului se modelează treptat. Sufletul ajunge să i se vadă pe el doar cu timpul. Dar războiul a creat repede imaginea sa în oameni. Și-a pictat portretele.”

”Aveau de gând să moară împreună sau să trăiască împreună. Dragostea atunci nu se împărțea în azi și mâine, era doar azi. Fiecare știa că iubești în clipa de față, pentru că, într-un minut, fie tu, fie celălalt puteați să nu mai fiți printre cei vii. La război totul se petrecea mai repede: și viața și moartea. În câțiva ani am trăit acolo o viață întreagă. N-am putut să explic asta nimănui, niciodată. Acolo timpul era altfel…”

”Visam la iubire. Voiam să am un cămin, o familie. Să miroasă în casă a copii mici. Primele scutece atâta le-am mirosit, nu mă puteam sătura de ele… Mirosurile fericirii femeiești… În război nu există mirosuri femeiești, toate sunt masculine. Războiul miroase a bărbat.”

”Dacă nu erai femeie, la război n-aveai cum să supraviețuiești. Nu i-am invidiat niciodată pe bărbați. Nici în copilărie, nici în tinerețe. Nici la război. Am fost întotdeauna bucuroasă că sunt femeie. Se spune că armele – pistolul, mitraliera – sunt frumoase, că închid în ele multă gândire omenească, multă pasiune, dar pentru mine n-au fost niciodată așa. Am văzut cu câtă încântare se uită bărbații la un pistol bun, dar pentru mine e de neînțeles. Eu sunt femeie.”

”Nu poate să existe o inimă pentru iubire și alta,  pentru ură. Omul are un singur suflet, și eu întotdeauna mă gândeam cum să-mi salvez sufletul.”

2 thoughts on “”Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici (recenzie)

  1. Citesti multe carti interesante care sunt si pe placul meu, desi sunt putin mofturoasa cand vine vorba de lecturi. Multumesc pentru recomandari!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s