Coșmarul de la Killman Creek, de Rachel Caine (recenzie)

• A doua carte din seria Stillhouse Lake
• Autor: Rachel Caine
• Editura: HERG BENET
• Colecție: Passport
• Nr pagini: 384
• Traducător: Cristina Nemerovschi

“Gwen Proctor a câștigat bătălia de a-și salva copiii din calea fostului ei soț, criminalul în serie Melvin Royal, și a complicilor lui psihopați. Dar războiul nu s-a sfârșit. Mai ales că Melvin a evadat din închisoare… Mai ales că ea a primit acum un mesaj terifiant. Nu esti in siguranta nicaieri. Refugiul ei de la Stillhouse Lake a devenit o capcană. Gwen își lasă copiii în grija unui vecin înarmat, care și-a făcut din propria casă o fortăreață. Cu ajutorul lui Sam Cade, fratele uneia dintre victimele lui Melvin, Gwen pleacă să vâneze criminalul. A învățat cum s-o facă de la cel mai pervers asasin aflat încă în viață. Dar lucrurile cu care se confruntă sunt mai presus de toate temerile ei – o minte sofisticată și bolnavă a plănuit atent să o distrugă. Pe măsură ce încrederea în cei din jur începe să se risipească, Gwen rămâne doar cu furie și dorință de răzbunare, în timp ce se apropie de propria-i pradă. Și e limpede ca lumina zilei că unul dintre ei – vânător sau țintă – va sfârși mort.”

Coșmarul de la Killman Creek este cel de-al doilea volum din seria Stillhouse Lake (despre primul volum am scris aici), publicat la Editura Herg Benet, căreia îi mulțumesc din suflet și pentru acest exemplar minunat!

Când am ajuns la finalul acestui volum, am simțit că el m-a terminat pe mine și nu invers. Spre deosebire de primul, pe care l-am devorat într-o singură zi, Coșmarul l-am digerat ceva mai greu, și anume în 3 zile, însă a avut un impact mult mai puternic și devastator asupra minții și a sufletului meu! Am înțeles de ce titlul este ‘Coșmarul de la Killman Creek’. Nu este pus doar așa, pentru a fi, ci este un adevăr coșmar. Coșmarul lui Gwen, coșmarul lui Sam, coșmarul copiilor, coșmarul zecilor de victime și al familiilor acestora.

Un punct forte al acestui volum este acela că autoarea s-a hotărât să relateze acțiunea prin prisma a patru personaje: Gwen, personajul principal feminin, Coonnor și Lenny, cei doi copii ai acesteia, și Sam, fratele cu una dintre victimele lui Melvin. Acest lucru m-a bucurat nespus de mult, pentru că am avut posibilitatea să cunosc mai bine personajele și să înțeleg traumele prin care trece fiecare în parte. Capitolele din perspectiva celor doi copii au fost atât de profunde, mi-au rupt sufletul în bucățele. În același timp, suspansul crește în intensitate și ajungi mereu să citești ceva mai mult decât ți-ai propus inițial. Autoarea știe să se joace atât de frumos cu suspansul și cu mințile cititorilor! Trebuie să recunosc faptul că mi-ar fi plăcut teribil de mult să fie introduse și capitole din perspectiva criminalului, chiar dacă sunt convinsă că mintea lui diabolică ar fi fost de neînțeles și m-ar fi speriat de moarte.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să observ cât de frumos a evoluat autoarea în cel de-al doilea volum. Acțiunea este de zece ori mai palpitantă, suspansul e atât de puternic încât simți cum îți sare inima din piept, răsturnările de situație sunt atât de puternice încât te fac să ai suspiciuni în toate privințele și să nu mai știi ce este real și ce nu. Manipularea, perversitatea și violența lui Melvin ating cote maxime. Am avut nevoie de mici pauze între capitole, pentru că am fost dată total peste cap. Și mi-a plăcut la nebunie acest lucru! Evoluția se resimte și asupra personajelor. Gwen, dacă înainte era timidă și temătoare și fugea din loc în loc de fiecare dată când primea amenințări, de data această nu numai că nu mai fuge, dar chiar decide să se ducă ea să-i vâneze și să-i anihileze pe cei răi, începând cu soțul ei. Încă o dată ne arată de ce este în stare o mamă pentru a-și apăra copiii. Și este în stare de orice, chiar și să se sacrifice! Sam se luptă mereu cu sentimentele lui contradictorii și îl înțeleg perfect, este frate cu una dintre victime și începe să aibă sentimente pentru Gwen, soția celui care i-a măcelărit sora. El se dovedește a fi mai mult decât un bun partener de ‘vânătoare’, ci este și un prieten de nădejde, chiar dacă uneori mai are dubii în ceea ce privește nevinovăția lui Gwen. Dintre toți, copiii sunt cei care suferă cel mai mult, chiar dacă de multe ori nu o arată. Ei își iubeau tatăl și îi cunosc doar masca frumoasă de părinte iubitor, chiar dacă uneori era absent. Micile momente petrecute cu el însemnau totul pentru ei, mai ales pentru băiat. Au trăit ani de zile văzându-i doar partea aceasta bună, iar într-o zi s-au trezit că tatăl lor este numit monstru. Este ceva foarte greu de înțeles și de acceptat pentru niște copii, dar cu trecerea timpului, ajung să se maturizeze cu mult înainte de vreme. Traumele prin care au trecut nu vor lăsa niciodată rănile din sufletele lor să se vindece, mereu vor rămâne cicatrici urâte. Și asta este atât de dureros!

Cu toate astea, nu știu sincer cine este mai rău….Melvin, care își violează, maltratează, mutilează și ucide cu o brutalitate de nedescris victimele, sau armata de psihopați din online, care ar fi în stare să plătească sume exorbitante pentru a viziona în direct aceste atrocități. Vom descoperi și cine este ‘liderul’ acestei armate de psihopați care amenință și chiar ajung să facă rău unor oameni nevinovați, o descoperire care pe mine m-a lăsat cu gura căscată! Încă o dată ni se arată partea urâtă a umanității, deși este total greșit să folosesc acest cuvânt, pentru că nu există pic de umanitate în acele bestii. Banii, puterea, distracția și amuzamentul…merită să ucizi sau să fii complice la crimă pentru așa ceva? Vă invit să descoperiți singuri, citind și al doilea volum din seria Stillhouse Lake! Promit că nu veți fi dezamăgiți!

“Fratele meu mai mic, Connor, e mult prea tăcut. De abia a scos o vorbă toată ziua și umblă mereu cu capul în pământ. De ascunde în spatele zidurilor pe care le-a ridicat, și eu vreau să le dărâm, să-l trag de acolo. Să-l fac să țipe, să dea cu pumnii în perete, să aibă o reacție.”

“Știu că Sam vrea să-i tragă un glonț în cap lui taică-miu. Poate chiar mai multe. Și înțeleg. Pricep că tata e un monstru care trebuie omorât. Dar tata este în același timp și o amintire pentru mine. O figură puternică și caldă, care mă învelea înainte de culcare și mă săruta pe frunte. Un bărbat care râdea și mă ridica spre soare. Un tată care îmi pupa degetul lovit și durerea dispărea. O umbră gigantică, care mă ridica de pe covorul pastel și mă ținea în brațele lui puternice și protectoare. Mă uit pe geam și nu o contrazic pe mama. Când gândesc la tata și-l văd în același timp ca pe un monstru și ca pe un om, mi se face rău, mi se taie respirația. Nu am idee cum ar trebui să mă simt.”

“Trecutul nu rămâne niciodată cu adevărat în urmă. E în fiecare celulă din corpul nostru, în fiecare respirație, în fiecare clipă. Acum știu asta.”