“Mastile fricii” de Camelia Cavadia – recenzie

An publicatie: 2016

Editura: Trei

“O carte despre modul in care traumele din copilarie ajung sa ne domine si sa sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezinta realitatea multor familii: amprenta lasata asupra viitorului unui copil de un parinte autoritar, violent si incapabil sa isi depaseasca neputintele. O istorie a metamorfozarii unei personalitati abuzate de violenta si frica, o privire emotionanta asupra maturitatii inabusite, de stereotipuri si a unei iubiri care putea sa fie perfecta, daca protagonistii sai ar fi trait prezentul (clipa).”

Cartea am primit-o in dar de la o persoana foarte draga mie in urma cu trei ani. Pana in urma cu cateva zile, m-a asteptat cumintica in biblioteca, iar acum dupa ce am finalizat-o, sunt intr-o stare de soc…

Subiectul cartii este unul de-a dreptul tulburator, am simtit durere la fiecare pagina ce o parcurgeam si, sincer marturisesc, imi este ciuda pe mine ca am tinut-o atata timp in biblioteca.

“Mastile fricii” este una din acele carti ce nu trebuie sa le ratezi, care te marcheaza intr-un mare fel…este o lectie de viata.

De fiecare data cand incerc sa-mi exprim gandurile la finalizarea unei carti si nu-mi gasesc cuvintele de a spune tot ce simt, realizez ca a fost genul de carte care m-a zguduit de-a dreptul.

Nu ma asteptam sa fie genul de carte vesela, avand in vedere titlul (ca sa nu mai spun de coperta…iubitul meu a descris-o ca fiind ciudata, la modul infricosator…), dar nici sa o citesc cu noduri, sa raman socata atunci cand ies demonii la suprafata. Ma durea sufletul cand citeam unele pasaje, ochii mi se umezeau, simteam durerea intr-un mod atat de profund, de parca eram eu pusa in acele situatii, nu ma puteam dezlipi deloc de carte, desi trezea in mine atat de multa tristete.

“Acasa” trebuie sa reprezinte iubire, respect, incredere…nu violenta, frica, lacrimi, trauma.

Ce mi s-a parut cel mai trist dupa ce am finalizat cartea, a fost ca este reala la modul cel mai crud…sunt copiii in lume care traiesc in familii unde violenta domestica este lege, atat la nivel fizic, cat si psihic..este mai mult decat dureros, iar asemenea copiii, la randul lor vor deveni parinti si vor trai cu teama de a nu se transforma in ceea ce au fost parintii lor sau mai rau, de a-si crea familia din care ei au plecat, persoane ce mereu vor fi urmarite de al lor trecut cutremurator.

Chiar daca la un moment dat pe parcursul lecturii intuisem cat de cat ce se va intampla cu unele personaje, finalul m-a socat. Era de asteptat sa ramana marcate personajele, insa nu m-am asteptat sa fie dezlantuiti monstrii in asemenea mod.

Cartea nu este doar o poveste, este realitatea cea de toate zilele si ar trebui citita de cat mai multa lume.

Eu ii multumesc lui Dumnezeu pentru familia in care am crescut, inconjurata de iubire, invatata ce este respectul (cu vorba buna), dar mai ales cum sa am incredere in mine, dar si in familie.

Iti multumesc si tie, Simo, pentru aceasta bijuterie, datorita tie am avut ocazia sa o descopar pe Camelia Cavadia.

Si, iti multumesc tie, Camelia, pentru ca ai creat asemenea roman!

“Un roman frumos si trist, dur si sentibil deopotriva, o marturie impresionanta despre parinti si copii si frica teribila care ii desparte uneori, sufocand iubirea, pacea interioara, bucuria vietii, tot ce e mai frumos in oameni.” – Radu Gavan

“Uneori raul e ca o ciuma, ajunge sa stai in prezenta lui si te contaminezi.”

“Nu-nseli doar atunci cand te culci cu un alt barbat, ci mai degraba cand te ascunzi tot timpul si nu-l lasi pe celalalt sa te cunoasca.”

“Singuratatea te face sa vrei sa intri si mai mult in tine. Sa te intorci pe dos si sa-ti cunosti fiecare centrimetru, sa te confrunti cu murdaria, sa vezi ce s-a rupt, ce poate fi salvat. Nu te ajuta cu nimic, desigur, ci doar te face sa te pedepsesti pentru tot ceea ce ai lasat sa se intample in afara ta, departe de tine. Nu stiam cum devenisem atat de singura, dar aici ma gaseam, infasurata in propria-mi insinguratate.”

“De obicei crezi ca ai timp, ca ceea ce ai stricat azi ai timp sa repari maine, ca tot ceea ce nu ai spus azi, vei avea timp sa zici maine, poimaine, candva. Dar adevarul e ca n-ai. <Am timp, am timp>, iti repeti ca o moara stricata, iar la un moment dat constati ca timpul e singurul care-ti lipseste. <O sa spun>, <O sa fac>, <o sa…>, mereu la viitor, de parca asta e singurul timp pe care-l stii. Insa el, marsavul, N-O SA te astepte niciodata. E singurul care-si vede de treaba lui, fara sa incetineasca.”